„După această «Liturghie a înălţării», se întorceau în lume“

Tendinţa scolastică de abordare şi analiză a slujbelor bisericeşti experiată de teologii zilelor noastre şi lipsa de trăire din timpul Sfintei Liturghii a credincioşilor constituie probleme grave cu care ne confruntăm în momentul de faţă şi care necesită un răspuns adecvat. Ne îndreptăm atenţia asupra unui mare teolog contemporan care, cu toate că a predat teologie liturgică întreaga sa viaţă, a reuşit, în egală măsură, să îşi păstreze şi trăirea duhovnicească: părintele Alexander Schmemann.

Tratarea Sfintei Liturghii din punct de vedere strict ştiinţific, într-o logică raţională şi lipsită de trăirea duhovnicească adecvată, constituie, desigur, o abordare greşită şi denotă o lipsă de aşezare sufletească a autorului. Părintele Alexander Schmemann analizase deja nenumărate lucrări de teologie liturgică până în momentul în care a decis să scrie într-un mod curajos: „Ceva lipseşte pentru că teologul cugetă numai la sacrament, uitând de Liturghie. Ca un bun om de ştiinţă, el mai întâi izolează obiectul studiului său, îl reduce la un moment, la un «fenomen» - şi apoi, mergând de la general la particular, de la cunoscut la necunoscut, el dă o definiţie care, de fapt, mai curând iscă noi întrebări, decât să răspundă la ele“ (Pr. Alexander Schmemann, „Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia“, trad. pr. Aurel Jivi, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001, p. 48).

Poate că simţim şi noi nevoia, astăzi, să pătrundem tot mai adânc înţelesul slujbelor bisericeşti şi bine facem. Însă este util şi firesc să începem cu Sfânta Scriptură şi cu operele Sfinţilor Părinţi, deoarece acolo dobândim cu adevărat înţelesurile şi sensurile care ne pot hrăni în mod real propria minte. Informaţia prezentă în majoritatea manualelor de liturgică trebuie doar să sedimenteze mai bine moştenirea scripturistică şi patristică. Trebuie să ne întoarcem la sursele care au stat la baza cercetărilor întreprinse de teologii zilelor noastre. În caz contrar, există riscul să percepem slujbele bisericeşti drept un conglomerat de rugăciuni şi imne, înţesate de informaţii istorice sofisticate. Acest fapt ne creează, de fapt, un haos în minte. De altfel, părintele Alexander Schmemann continuă, afirmând: „Într-adevăr, unul dintre principalele defecte ale teologiei sacramentale este că, în loc să urmeze etapele călătoriei euharistice, cu revelarea progresivă a înţelesului ei, teologii au aplicat Euharistiei un set de întrebări abstracte, pentru a o forţa să intre în propriul lor cadru intelectual. În această abordare, Liturghia în sine a dispărut din sfera interesului şi investigaţiei teologice, rămânând doar «momente» izolate, «formule» şi «condiţii de validitate». A dispărut Euharistia ca act organic, atotcuprinzător şi profund transformator al întregii Biserici, şi au rămas doar părţi, «esenţiale» şi «neesenţiale», «elemente», «consacrare» etc. Astfel, de pildă, pentru a explica şi defini înţelesul Euharistiei, în modul în care o face o anumită teologie, nici nu mai este nevoie de cuvântul «euharistie»; el a devenit irelevant“ (Ibidem, pp. 37-38). Euharistia se transformă, în scrierile atinse de scolasticism, într-un obiect de analiză ca oricare altul. Dezgolită de conţinutul său sacramental, de valoarea sa infinită ca Trup şi Sânge al lui Hristos, Euharistia se prezintă drept un ritual „logic“, conturat datorită unor schimbări generate de contextul epocii sau unor personalităţi duhovniceşti de marcă. Totul pare atât de schematic şi limitat în egală măsură, încât, fără o cunoaştere temeinică a Sfintei Tradiţii, chiar şi un teolog ar putea fi tentat să creadă că nu are de câştigat din aceste tratate decât informaţie în stare pură, lipsită de orice conţinut duhovnicesc.

 

Trăirea Sfintei Liturghii

 

Fără o trăire adecvată, este imposibil ca noi să rodim cu adevărat în afara Sfintei Liturghii. Însă această trăire nu se cuvine a fi forţată prin tot felul de cereri nelalocul lor (de exemplu, dorinţa unor creştini de a avea viziuni cu orice preţ) sau prin postirea până la epuizare şi forţarea organismului, în general, dincolo de limitele sale fizice. Este nevoie, în primul rând, de smerenie - dar nu una contrafăcută, prin care ne plecăm în faţa tuturor, dar în inimile noastre ne înălţăm deasupra tuturor - de naturaleţe şi sinceritate, de recunoaşterea propriei neputinţe în faţa lui Dumnezeu şi, mai ales, de iubire, de dorinţa de a-i ajuta pe cei din jur. Iată cuvintele părintelui Alexander Schmemann: „Astfel, Biserica însăşi este o «leitourgia», o slujire, o chemare la a lucra în această lume, după modelul lui Hristos, la a da mărturie despre El şi despre Împărăţia Lui. Prin urmare, Liturghia euharistică nu trebuie abordată şi înţeleasă doar în termeni «liturgici» şi «cultici». Tot aşa precum sfârşitul creştinismului poate - şi trebuie - să fie considerat drept sfârşitul religiei, la fel Liturghia creştină, în general, şi Euharistia, în particular, sunt, într-adevăr, sfârşitul cultului, al actului religios «sacru» izolat de, şi opus vieţii «profane» a comunităţii. Prima regulă pentru înţelegerea Liturghiei este de a uita orice «pietate liturgică» specifică“ (Ibidem, pp. 26-27).

În zilele noastre am ajuns să confundăm foarte mult Sfânta Liturghie cu un moment în care te retragi pur şi simplu într-un colţ, te mânii pe toţi cei care se mişcă în jurul tău, îi judeci pe cei care nu sunt îmbrăcaţi corespunzător şi, în acelaşi timp, îţi repeţi cât eşti de păcătos şi nevrednic de a te apropia de Sfintele Taine, refuzând primirea Euharistiei cu anii. Dacă acestea sunt roadele Sfintei Euharistii care se aduce pentru noi, atunci suntem cu adevărat vrednici de a fi plânşi, pentru că, în realitate, ar trebui să avem o stare de bucurie, de înţelegere, de bunătate şi deschidere faţă de cei din jur, de dispoziţie de a le sluji cu adevărat pentru că sunt fraţii noştri şi, după încheierea Sfintei Liturghii, de a merge în lume şi împărtăşi această stare şi celorlalţi.

 

Liturghia de după Liturghie

 

„Primii creştini au înţeles că, pentru a deveni templu al Duhului Sfânt, trebuie să se înalţe la Cer, acolo unde S-a înălţat Hristos. Ei au mai înţeles că această înălţare este condiţia însăşi a misiunii lor în lume, a slujirii de către ei a lumii. Pentru că acolo - în cer - ei erau cufundaţi în viaţa cea nouă a Împărăţiei; şi atunci când, după această «Liturghie a înălţării», ei se reîntorceau în lume, feţele lor reflectau lumina, «bucuria şi pacea» acelei Împărăţii, şi ei erau cu adevărat martori ai ei. Creştinii nu au adus nici programe şi nici teorii; dar oriunde mergeau ei, seminţele Împărăţiei încolţeau, credinţa era aprinsă, viaţa era transfigurată; lucrurile imposibile deveneau posibile“, mai arată părintele Alexander Schmemann (Ibidem, p. 30). În realitate, după încheierea Sfintei Liturghii, noi ne întoarcem la păcatele noastre. Am gustat cu vârful buzelor din nectarul cuvintelor dumnezeieşti, am refuzat Jertfa nesângeroasă din «pietate» prost înţeleasă, i-am judecat pe cei din jur cu inima noastră nepocăită şi, acum, ne întoarcem în lume aproape la fel ca înainte. De aceea, să nu uităm niciodată că Liturghia trebuie să ne schimbe cu adevărat viaţa, să ne dea pu-terea de a ne trezi din acest marasm spiritual, de a le schimba viaţa celor din jur prin comportamentul nostru cuviincios şi drept, nu printr-o smerenie falsă, prin cuvinte ipocrite şi o existenţă mincinoasă. Să învăţăm ce înseamnă să mergi la Liturghie pentru că vrei să te întâlneşti cu Hristos, nu să îi judeci pe cei mai slabi ca tine şi să învăţăm ce înseamnă să te întorci în lume cu aceeaşi gingăşie cu care Dumnezeu are grijă de ea.