„După dealuri“ - între realizare, idee şi mesaj

Distinsă cu două premii I la Festivalul Filmului de la Cannes - pentru cel mai bun scenariu şi pentru cele mai bune actriţe, pelicula este inspirată din romanul „Spovedanie la Tanacu“ de Tatiana Niculescu-Bran. Având în vedere faptul că evenimentul redat în film s-a produs în proximitatea Vasluiului, zonă cu rezonanţă de legendă în istoria dăinuirii noastre, era de aşteptat ca impactul asupra trăito-rilor locului să fie unul mai puternic, sporind astfel emoţia. Dincolo de tragismul acţiunii, conţinutul filmului atinge una din corzile cele mai sensibile ale sufletului omenesc, anume credinţa şi implicit filosofia sa de viaţă.

Fără a fi foarte explicit, marele estetician Tudor Vianu lasă să se înţeleagă din lucrarea sa „Estetica“ faptul că, pentru a deveni operă de artă, creaţia artistică trebuie să dezvolte o idee în slujirea Adevărului, Binelui şi Frumosului drept cele mai de preţ valori ale umanităţii şi să transmită un mesaj în acelaşi spirit. Iată de ce cred că prin prisma celor de mai sus această ecranizare trebuie privită şi judecată sub două aspecte: al creaţiei artistice în sine şi al operei de artă, ca statut la care aspiră orice realizare în domeniu. 

Sub aspectul creaţiei artistice, două elemente dau valoare intrinsecă naraţiunii cinematografice. Primul este prestaţia artistică a actorilor principali (personajele Voichiţa, Alina, maica stareţă şi preotul) care, dincolo de arta interpretativă remarca-bilă, reuşesc să fie cât se poate de convingători, lăsând impresia că aparţin vieţii monahale sau cel puţin o cunosc foarte bine. Îndeosebi Voichiţa, prin inocenţa şi candoarea tinereţii, trăirea efectivă în duh şi credinţă, creează un rol de-a dreptul impresionant. Din întreaga ei atitudine transpare acea bunătate şi înţelepciune izvorâtă din convingere şi trăire creştină, într-un spaţiu al existenţei unde ascultarea şi rugăciunea intră în firescul existenţial şi care determină decisiv atitudinea şi comportamentul celor care îmbracă haina monahală. 

Emoţia pe care o stârneşte acest personaj, căruia i se alătură într-un chip desăvârşit maica stareţă, izvorăşte din credinţa şi convingerea lor de nezdruncinat că drumul ales este cel corect şi că imperativul ascultării face parte din viaţa lor. 

Remarcabile sub aspectul prestaţiei artistice sunt în egală măsură veridicitatea dialogului, dar mai ales frumuseţea limbii vorbite. Am-bele întăresc senzaţia de autenticitate şi creează o ambianţă lingvistică extrem de prie-tenoasă, aşa cum numai „dulcele grai moldovinesc“ poate să genereze.

Al doilea element care întăreşte valoarea creaţiei artistice ţine de regie, în care Cristian Mungiu se dovedeşte a fi un maestru desăvârşit. Dezvoltarea naraţiunii cinematografice, succesiunea întâmplărilor şi a evenimentelor în acel crescendo emoţional către dezno-dământul final, ce ţine spectatorul cu sufletul la gură de-a lungul a două ore şi jumătate de proiecţie, fac din peliculă o probă de măiestrie artistică. 

Cât priveşte cel de-al doilea aspect, al statutului de operă de artă, la care orice creaţie artistică aspiră, filmul ridică unele probleme de ordin filosofic şi estetic, dacă ne raportăm la maniera în care serveşte Adevărul, Binele şi Frumosul ca valori fundamentale ale eticii artistice, şi nu numai. 

Din această perspectivă, prima problemă a filmului ar fi tema care, dincolo de dramatismul faptului real pe care-l prezintă, dezvoltă o idee ce pune sub semnul întrebării chiar esenţa creştinismului, cu alte cuvinte, credinţa în Dumnezeu şi corolarele ei, dragostea creştină şi mila creştină. Cu abilitate şi o subtilitate demne de o cauză mai bună, regizorul sugerează primitivismul unui stil de viaţă şi arhaismul unei concepţii despre lume, inducând ideea anacronismului acestui spaţiu spiritual în contextul lumii contemporane.

Poate cel mai izbitor element scenografic, în acest sens, este transpunerea deliberată a condiţiilor de viaţă mănăstireşti din perioada Bisericii primelor veacuri, sau în cel mai bun caz din Evul Mediu timpuriu, când monahismul abia se înfiripa ca viaţă de obşte în spaţiul românesc. Aspectul bisericii, interiorul ei, catapeteasma, uşile împărăteşti, altarul sunt prezentate într-o manieră degradantă, fără nici o legătură cu realitatea. Improvizaţiile jenante care amintesc de picturile rupestre din perioada preistorică a umanităţii sporesc impresia dezolantă a spectatorului.  

Este o „scăpare“ tendenţioasă, am spune noi, pentru că regizorul, în mod deliberat, face abstracţie de faptul că, oricât de modest ar fi un aşezământ mănăstiresc, biserica se constituie în elementul său central, are măreţia ei inconfundabilă, iar catapeteasma şi altarul sunt piesele de rezistenţă ale concepţiei arhitecturale şi spirituale. La această imagine dezolantă se adaugă şi jalnica stare a anexelor, acareturilor şi agheasmatarului, o altă piesă de rezistenţă în ansamblul mănăstiresc, ca şi cum trăitorii acestor obşti nu ar face altceva decât să se complacă într-o asemenea stare.

Această manieră de a aborda viaţa monahală ne readuce dureros în memorie teza marxistă, ostentativ promovată de regimul comunist ateu în România, a combaterii „obscurantismului religios“ prin metode „ştiinţifice“, promovate cu asiduitate în şcoală, în artă, în mass-media, în ideologia oficială şi în viaţa socială. Este trist că asemenea prezentări ne aruncă, mai ales ca spiritualitate, la antipodul culturii şi civilizaţiei, prezentându-ne într-un arhaism lamentabil, capabil a stârni în mentalul omului modern reacţii confuze şi chiar atitudini de respingere.

Judeţul Vaslui, în care se produce tragedia, are peste 20 de aşezăminte monahale binecunoscute trăitorilor acestor meleaguri, care-şi duc viaţa de obşte într-un mod exemplar. 

Un alt moment discutabil este cel petrecut în faţa altarului, când Alina loveşte icoana Maicii Domnului, spărgând-o de duşumea pentru a dovedi faptul că nu are nici o valoare. Semnificaţia gestului depăşeşte actul în sine. Având în vedere faptul că învăţătura de credinţă ortodoxă promovează  cultul moaştelor şi al icoanelor, scena dă satisfacţie iconoclaştilor şi altor confesiuni care contestă valorile Ortodoxiei. 

Mesajul filmului devine limpede pentru oricine. El este puternic subliniat şi de sugestia că ceea ce se întâmplă este o realitate ce vine din negura vremurilor şi nu şi-ar mai găsi locul în lumea contemporană. Întrebarea este dacă acest film a avut un consultant religios (pentru că din generic nu reiese), aşa cum cer realizările cinematografice cu pretenţii şi, dacă l-a avut, cărei confesiuni îi aparţine? Filmul atinge direct şi nemijlocit credinţa acestui popor, iar sensibilitatea religioasă ar trebui avută în vedere ca o realitate a istoriei umanităţii şi implicit a lumii contemporane, aşa cum ne este oferită de recentul exemplu al reacţiilor musulmanilor la o peliculă cinematografică care aduce atingere vieţii Profetului lor. 

Tind să cred că premiul pentru scenografie a fost acordat tocmai pentru aceste aspecte jenante (care nu au nimic de a face cu realitatea), pe care regizorul le subliniază ostentativ ca fiind emblematice pentru spaţiul monahal ortodox românesc. Să fie o încercare de „mutare a valorilor“, aşa cum propunea Eugen Lovinescu, pornind de la relativismul în percepţia estetică a creaţiei artistice, ceea ce face ca aceeaşi producţie pentru unii să fie o capodoperă, iar pentru alţii un scandal? Pentru că, sub aspect scenografic, pelicula este mai degrabă un scandal.

Din păcate, creaţia domnului Mungiu este sub demnitatea şi orizontul spiritualităţii noastre, rămânând la nivelul etapei de cunoaştere  inferioară (conform lui A.G. Baumgarten, care caracterizează acest nivel de cunoaştere drept limitat la porniri şi trăiri instinctuale). În plus, atât ideea dezvoltată în film cât şi mesajul transmis publicului sunt cel puţin nefericite, dacă nu chiar nocive. (Valeriu Lupu, doctor în ştiinţe medicale - Vaslui)