Durerea preschimbată-n bucurie

Căutam de multă vreme un exemplu care să ilustreze ideea că, pentru cel care nu e creştin numai cu numele, suferinţa e purificatoare. Ea este, în ultimă instanţă, un preţios ajutor pe care Dumnezeu ni-l dă pentru a ne sălta din păcat şi a porni, cu adevărat, urcuşul în plan spiritual. De aceea, pentru cel care îşi duce crucea fără cârtire, până la urmă suferinţa primită cu inima împăcată este convertită în bucurie. O bucurie asemenea căreia alta nu mai poţi găsi niciunde şi nicicum pe acest pământ. Multă vreme nu am găsit un asemenea exemplu şi aproape că renunţasem să mai caut, când iată că el îmi vine de unde mă aşteptam cel mai puţin, din lumea închisorilor.

Un bărbat care semnează cu numele de Petrică trimite unor prieteni de-ai săi, din libertate, o scrisoare în care îşi povesteşte odiseea: După ce s-a eliberat din armată, a lucrat un timp ca miner în Valea Jiului, apoi a intrat în lumea afacerilor. Aici, se descurca şi câştiga destul de bine, dar, din păcate, în familia sa situaţia a început să se deterioreze. Soţia lui a devenit, în scurt timp, consumatoare de alcool, ceea ce a adus după sine şi alte rele. S-a ajuns, până la urmă, la divorţ, iar copiii au rămas cu tatăl lor. După un anumit timp, soţia a revenit cu rugămintea de a fi reprimită şi cu promisiunea că se va îndrepta. Bărbatul, din milă pentru ea, a primit-o, pentru ca, în scurt timp, să-şi dea seama că ea, între timp, contractase şi alte vicii, printre care şi acela al furatului. Urma să se producă din nou despărţirea, dar ea, care între timp îşi crease anumite relaţii în lumea prin care se învârtea, a pornit acţiunea împotriva lui, începând cu nişte denunţuri false la poliţie. Ştiindu-se nevinovat şi neavând nici un fel de experienţă în lumea specifică a tribunalelor, Petrică nu şi-a angajat un avocat şi, mai mult decât atât, s-a comportat destul de urât cu cei care-l anchetau. Rezultatul a fost neaşteptat: condamnarea lui la ani grei de închisoare, cu toate probele aduse în favoarea sa. După vreo şase luni de detenţie, este propus pentru o şcoală de cântăreţi la strană, într-una din bisericile penitenciarelor. A refuzat la început, dar, până la urmă, a trebuit să se supună. Ordinul era ordin. Ajuns cu povestirea la acest stadiu al vieţii sale, Petrică notează în scrisoarea sa: „Nu ştiam de ce m-a blestemat Dumnezeu atât de rău. De ce mă bătuse sau de ce mi se întâmplă, toate, numai mie. Mult mai târziu, aveam să-mi dau seama că toate acestea au fost şi sunt o binecuvântare“. Şi, într-adevăr, în urma unor situaţii din care se vede iarăşi intervenţia Proniei, bărbatul s-a lăsat de fumat şi de consumul de cafea (a trebuit să renunţe la banii pe care-i primea pentru ţigări şi cafea în favoarea copiilor, care rămăseseră la mama lui). A urmat însă dificila perioadă a sevrajului, când Petrică era neliniştit, nu-şi găsea pacea, nu putea dormi, nu se putea ruga. Şi el povesteşte în continuare: „Într-o noapte, nu am mai rezistat, m-am dat jos la marginea patului şi, în hohote de plâns, l-am rugat pe Iisus să mă ierte, să vină în inima mea ca Domn şi Mântuitor al vieţii mele. Am simţit atunci o schimbare radicală în inima mea“ (ruşine de sine, însuşi, de felul în care se comportase până atunci şi, în acelaşi timp, bucuria imensă de a se vedea desprins cu totul de felul de viaţă pe care îl dusese.). Părintele de la biserica unde el acum cânta la strană i-a dat o cruciuliţă cu lănţişor de argint sfinţită şi i-a spus că i-ar fi dat-o mai de mult, dar încă nu era creştin sau, dacă era, era numai cu numele. Aceste cuvinte simple, spuse în codiţiile de atunci, l-au impresionat profund. A fost momentul adevăratei lui schimbări, în urma căruia el poate mărturisi: „M-am născut din nou, am murit în păcat şi am înviat în Domnul Iisus“. Petrică îşi execută acum cu inima împăcată pedeapsa, convins fiind că astfel plăteşte „pentru milioanele de fapte“ pe care le-a făcut împotriva lui Dumnezeu şi a semenilor. Durerea de a fi fost condamnat pentru o faptă pe care nu a făcut-o, a dispărut cu totul, iar el, simţindu-se abia acum cu adevărar liber, mărturiseşte în finalul acestei scurte autobiografii: „Statul m-a condamnat la lungi şi grei ani de temniţă, dar Iisus m-a eliberat pe toată viaţa de acum şi din vecii vecilor.“