Echilibrul sufletesc în societatea de consum

După mai bine de 20 de ani de liberalism şi democraţie, societatea românească are încă multe dezechilibre. Mai ales la nivelul trăirilor sufleteşti, lucrurile nu s-au aşezat. Libertatea încă se asumă ca libertinaj, dorinţele recunoaşterii imediate se asociază cu derapajele în violenţă, depresii, consum de droguri etc. Fenomenul globalizării se suprapune cu o veşnică întârziere a cadrului instituţional autohton. Un interviu cu Ruxandra Răşcanu, psiholog, profesor universitar la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei a Universităţii Bucureşti.

În comunism, oamenilor li s-a dat iluzia solidarităţii, un sentiment profund uman pentru viaţa unei comunităţi. Astăzi, vorbindu-se de comportamentul individualist, de puterea realităţii băneşti asupra firii oamenilor, în general, s-a creat o deziluzie. Oamenii duc dorul acelei solidarităţi, aşa cum era ea posibilă atunci. În ce măsură se văd, la nivel psihologic, dezechilibrele produse de noile "priorităţi" - banii, profitul, eficienţa -, pe de o parte, iar, pe de altă parte, lipsa priorităţii pentru solidaritate, pentru subordonarea intereselor individuale în folosul comunităţii etc.? Societăţile anterioare, indiferent cum se denumeau ele, au generat treptat, în timp (destul de îndelungat), anumite atitudini, anumite tipuri de reacţii la nivel socio-uman. Într-adevăr, sistemul de valori era altul decât cel existent în prezent, iar eforturile statului erau de a ne face să credem că suntem egali, că trăim cu toţii un soi de solidaritate umană, de altfel, extrem de necesară grupurilor umane. Ceea ce putem afirma în prezent este că, parţial, unele componente ale valorilor, ale sistemului de valori construit de societăţile anterioare au fost şi sunt necesare traiului în comun: respectul generaţiilor adulte şi vârstnice, nevoia de a trăi în familie, într-o oarecare stare de echilibru-armonie, dragostea de aproapele tău, dragostea de ţară şi popor (fără să fie considerate lozinci) nu mai au conţinutul pe care îl dorim. Cercetătorii din domeniul ştiinţelor socio-umane apreciază că, de la vârste foarte mici, un candidat la umanitate - copilul - trebuie să aibă modele, pe care să le perceapă şi să le interiorizeze. Doar având tipare pozitive în familie, în mediul apropiat, el va reuşi ulterior să se dezvolte cu înţelegerea şi respectarea unor reguli, unor norme, a unor valori. S-a vorbit, imediat după Revoluţie, de felul de a gândi şi vorbi duplicitar. Duplicitatea încă mai guvernează comportamentul românului? Se afirmă frecvent că acum oamenii nu mai au înţelegere, generozitate, altruism faţă de alţii şi se orientează de la vârste mici spre un sistem de valori capitalist, care pune accentul pe eficienţă şi individualism. Chiar dacă se afirmă, mai mult sau mai puţin documentat ştiinţific, trăirea unor stări, unor atitudini de tip inversarea sistemului valoric, trebuie spus că, parţial, evoluţia socială, şi în România, şi în alte ţări, este diferită de cea de acum 4-5 decenii. Schimbările mari instalate şi la noi după 1989 nu au adus doar mult-visata democraţie şi libertate de a decide, ci au adus şi solicitări pentru care societatea anterioară nu ne-a pregătit: pentru competiţie, pentru eficienţă, pentru profesionalism. Contingentul de tineri, de adulţi tineri încearcă şi uneori reuşeşte să se adapteze la solicitările societăţii de consum, în care tindem să trăim, de multe ori, fără moralitate şi afecţiune. Există percepută, în mod empiric, tendinţa "promovării" unei stări de nemulţumire, de neîmplinire, chiar de deziluzie la tineri - mai ales -, care s-au "trezit" în capitalismul în care totul este liber şi totul este permis, chiar să rămâi fără slujbă şi, teoretic, această libertate este doar un fel de libertinaj instalat, după decenii de iluzii "de bine", "de excelenţă", "reuşită", "solidaritate", "egalitate" etc. Mai există cultul lucrului bine făcut? Rolul statului se află în diminuare. O mare parte din noi am fost crescuţi cumva "sub grija" instituţiilor statului, de la muncă la învăţământ, până la sănătate. Românii resimt această "neputinţă" a statului, căruia i s-au amputat "braţele". Nu cumva marile probleme de comportament ale oamenilor sau de natură psihică de aici vin? De la faptul că, în mare parte, individul nu se simte apărat, că resimte în jur un prea mare relativism, chiar un haos? Populaţia are încă unele speranţe, are aşteptări de la un stat care trebuie să ne ajute, asemeni unui "unchi Sam" sau tătic omniprezent, dar s-au estompat sau chiar au dispărut modelele pozitive, bune de urmat în familii, în grup, constatându-se, în fond, că ştacheta este de cele mai multe ori prea sus şi nevoile fireşti (în orice societate), împletite cu atari expectaţii, determină populaţia (pe tineri mai ales) să dorească atingerea unor performanţe, a unor rezultate favorabile imediate, fără eforturi, şi oricum cu multă superficialitate. În anii '80, în mediile culturale de la noi, se discuta despre alienare, ca stare sufletească (psihică, dacă vorbim în termeni tehnici), specifică societăţii capitaliste. Psihologii confirmă existenţa acestei stări complexe, negative, la noi, acum? Sub ce formă se manifestă, în mod concret? Empiric, ştiinţific sau doar observaţia cotidiană ne arată că această stare, dorinţă de recunoaştere socială imediată (toţi vor posturi foarte bine plătite, toţi vor să fie şefi) este indestructibil legată de lipsa unui exerciţiu constant de muncă, de efort, nu mai există cultul muncii, al lucrului bine făcut. Cei ce nu obţin într-un timp foarte scurt recunoaştere, valorizare, laude, situaţie materială foarte bună pot derapa spre decepţie, anxietate ori, la extrema cealaltă, la veritabile "demonstraţii de forţă" în familie: certuri, ură, conflicte, plecări de acasă, tentative de suicid, suicid reuşit, consum de droguri şi alte dependenţe (jocuri de noroc). Abordarea psihologică a comportamentelor "noi" - ori mai degrabă neobişnuite, uneori chiar aberante - ne arată că, în fond, nu este amendată nici o atitudine negativă, nu este amendată nici o ieşire necenzurată a tinerilor, a adolescenţilor ori chiar a adulţilor. Sunt unele atitudini care s-au stereotipizat şi tinerii nu au înţeles, după 1990, că o carieră se construieşte, nu se oferă!!! Ei au de regulă imaginea de sine cu defect structurată, la extreme, ori foarte slabă, ori foarte bună, iar stima faţă de sine este legată de un orizont de nemulţumiri, de lipsa speranţei şi a optimismului. De circa 30 de ani, s-au scris cărţi despre optimism, starea de bine, stima de sine, mergându-se până acolo încât studiile fac o relaţie directă între trăirile optimiste şi sănătatea psihofizică. Tinerii nu au fost pregătiţi, ca şi adulţii, de altfel, să anticipeze eşecul şi să "înveţe" din experienţă că succesul şi eşecul, într-o balanţă sensibilă, au un rol extrem de important în îndeplinirea scopurilor şi sarcinilor pe care ni le propunem în viaţă. Stima de sine şi încrederea în sine ca substructuri de personalitate ţin de domeniul afectiv şi, respectiv, cognitiv, iar omul de lângă noi ar trebui să înveţe treptat să se autoevalueze, să aibă dimensionarea credinţelor despre propria persoană, omul putând oricând să fie mulţumit de sine, ori nu, să se respecte pe sine, să-şi recunoască şi să-şi accepte defectele proprii - pentru ca, în final, oamenii, populaţia ţării să trăiască într-un oarecare echilibru sufletesc, să se simtă în siguranţă în familie, în oraşul sau în comuna din care provin. Ideologia globalizării Problemele cu care se confruntă românii ţin de adaptarea la un "sistem global" de valori? Iată, criza economică este un fenomen global, cu consecinţe nefaste pentru viaţa oamenilor. Este posibil, teoretic sau practic, ca un număr redus (sau mai mare) de persoane să ajungă la inadaptare socială severă, indiferent că Europa trece prin criză ori că România, acceptată în Uniunea Europeană, trăieşte "globalizarea", ca un exerciţiu politic şi socio-economic. Tinerii au tentaţia fenomenelor violente, pe de o parte, pentru că nu s-au consolidat atitudinile de tip educaţie civilizată, iar pe de alta, pentru că nu au un "decodor" personal de selectare a balanţei permis/non-permis, bine/rău, din ceea ce oferă media, TV, în special. Cum caracterizaţi felul în care românii gustă modelele "divertismentului"? Şi ce gusturi cultivă divertismentul? Divertismentul este una din stările induse de globalizare, de postmodernitate. Alături de divertisment, apare şi prioritatea, indusă de ideologia globalizării, cea a consumismului. Cum "modelează" ea comportamentul oamenilor? De cele mai multe ori, media de divertisment reuşeşte să întărească tendinţa spre agresivitate, spre violenţă, spre competiţia greşit înţeleasă. Şansa românilor este din ce în ce mai redusă şi se referă în special la cei care sunt foarte buni şi merg şi studiază în străinătate ori, dacă rămân în ţară, au avut "norocul" unei familii care nu i-a mutilat nici moral, nici economic, nici politic. Aşa cum în urmă cu foarte mulţi ani se spunea că este cea mai bună investiţie în ştiinţă, în cercetarea ştiinţifică, în prezent, nu putem să legăm violenţa de sărăcie, nefiind o relaţie directă, şi cea mai bună investiţie ar putea fi într-o mai mare atenţie acordată familiei, sprijinirii creşterii şi educării echilibrate a copiilor, a tinerilor. Chiar dacă cererea publicului este evidentă spre divertisment, spre consum (chiar se numeşte "consumism"), nu trebuie uitat că obiceiurile se formează în timp, stilul se formează în timp (în ultimul timp, stilul se imită orbeşte, după modelele Vestului), cele mai multe sunt copiate neselectiv, astfel că pe canavaua psihomorală se construieşte o realitate, alta decât cea existenţială, în lipsa autorităţii statului. Nemaiexistând elemente verificate, de tip pozitiv, moral, în familie, ne gândim că uneori ar fi vorba chiar de "forţa" coercitivă a legilor, a normelor, a statului, în care oamenii nu mai au încredere (nici în instituţiile statului). Individul nu se simte protejat, apărat şi devine pradă uşoară pentru violenţă, pentru depresii, pentru alienare, nemulţumire, pentru agresivitate fizică ori verbală. Chiar dacă nouă ne place să credem că suntem acceptaţi ca membri cu drepturi depline în Uniunea Europeană, politica generală a României ar trebui să se îndrepte spre ceea ce are (sau a avut) mai bun Europa: modele culturale, memorie culturală, personalităţi cu rol mare în intelectualizarea cetăţenilor. Dacă şcoala, familia, Biserica etc., statul în ansamblu, nu vor face efortul să depăşim mediocritatea călduţă spre care tindem, generaţiile viitoare vor fi mai slab pregătite, mai superficiale. Putem să spunem lucrurilor pe nume, suntem liberi să circulăm oriunde pe glob, dar noi, românii, vom fi mai siguri la noi în ţară doar dacă vom repune accentul pe cultură, pe cercetarea ştiinţifică, pe educarea civilizată cu filtre personale autohtone, pentru că interesele generale ale oamenilor nerezolvate pot crea nevroze colective cu rădăcini adânci pentru prezent şi viitor. Bineînţeles, şi lipsa unui cod etic creează temeri şi nelinişti. În ce măsură se resimte cu adevărat prezenţa creştinului, în societatea de astăzi, ca un om care aduce împăcarea, liniştea şi pacea? Cum se văd efectele credinţei prin prisma psihologiei? Echilibrul sufletesc absolut necesar unei convieţuiri civilizate, gânduri pozitive, dar realiste, se obţin mai lesne la cei care au credinţă, care sunt religioşi. Menţinerea echilibrului persoanei se realizează mai uşor cu ajutorul religiei, fără intoleranţe şi fanatism, ştiut fiind că se lucrează mai uşor cu persoane care cred în Dumnezeu, pentru că acestea sunt mai motivate în direcţia schimbării, a empatiei şi toleranţei, lăsându-se mai greu pradă disperării ori unor acte imorale. Personalitate recunoscută în societatea contemporană Ruxandra Răşcanu a absolvit Facultatea de Psihologie în 1970, din 1971, este cadru didactic, iar în 1980, a obţinut doctoratul în psihologie. Din anul 2000, este profesor universitar la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Departamentul psihologie. Din cărţile autoarei menţionăm: Psihologia comportamentului deviant (1994); Psihologie medicală şi asistenţă socială (1996); Neuropsihologia devianţei la adolescenţi şi tineri (1999); Metode şi tehnici de asistenţă socială (2001), Introducere în psihodiagnoză clinică, partea I şi II (2003, 2006); Psihologie aplicată (2007). Coautor la Psihologia vieţii cotidiene (1997) şi Psihologia la răspântia mileniilor (2001), sub red. M. Zlate. Recunoaşteri internaţionale: În 1999, National Biographical Institute (NBI) îi conferă titlul de "The Woman of the Year", iar în 2003, este inclusă de American Biographical Institute între personalităţile recunoscute în societatea contemporană prin nominalizarea la The Contemporary Whoâs Who (ABI). " În prezent, unele componente ale valorilor, ale sistemului de valori construit de societăţile anterioare au fost şi sunt necesare traiului în comun: respectul generaţiilor adulte şi vârstnice, nevoia de a trăi în familie, într-o oarecare stare de echilibru-armonie, dragostea de aproapele tău, dragostea de ţară şi popor (fără să fie considerate lozinci) nu mai au conţinutul pe care îl dorim." " Stima de sine şi încrederea în sine ca substructuri de personalitate ţin de domeniul afectiv respectiv, cognitiv, iar omul de lângă noi ar trebui să înveţe treptat să se autoevalueze, să aibă dimensionarea credinţelor despre propria persoană - pentru ca, în final, oamenii, populaţia ţării să trăiască într-un oarecare echilibru sufletesc, să se simtă în siguranţă în familie, în oraşul sau în comuna din care provin."