Ecouri din casa memoriei - Nicolae Turtureanu, un poet călător prin veac (II)

Citiți și: Ecouri din casa memoriei - Nicolae Turtureanu, un poet călător prin veac (I)

Nicolae Turtureanu, veritabil redactor de vocație, cum îl apreciază Mihaela Grădinariu, era legat de lumea satului, despre care s-a spus că a dus cerul pe umeri. Oamenii plămădiți din acest aluat au trecut peste încercările vremurilor și au privit cu ochi încrezători spre cerul mereu senin, cu acea putere de a vedea dincolo de suferințele trecătoare, spre lumina care nu se stinge niciodată. Atitudinea lor era, poate fără ca ei să știe, un îndemn viu: să privim spre cerul azuriu, să nu ne lăsăm tulburați de întuneric sau umbră. Când norii grei se aștern peste zare, să căutăm și să așteptăm din nou lumina zilelor însorite, căci după fiecare furtună vine liniștea, iar după fiecare noapte, zorile.

Despre opera lui au scris mulți critici contemporani, în numeroase dicționare, lexicoane și pagini de cronică, recunoscându-i locul cuvenit în peisajul literaturii române.

În ultima zi a vieții sale, colegul și prietenul său, Grigore Ilisei, amintea că într-un salon al Spitalului „Sfântul Spiridon” din Iași s-a auzit glasul poetului Nicolae Turtureanu: „Îngădu­iți-mi să respir…”. Era un memento la titlul pe care l-ar fi dorit, dacă nu ar fi fost interzis de cenzura vremii, în 1971, când a apărut cartea sa de debut, la Editura Junimea din Iași.

În pofida unei restricții aprige, după cum se știe, s-a bucurat de câteva apariții până în 1989, toate patru la aceeași editură ieșeană: Punctul de sprijin (1971), Nocturne (1975), Pentru cine exist? (1979) și Poezie deschisă (1984).

După 1989, vremurile au fost ceva mai blânde cu el, îngăduindu-i să publice mai multe ediții în țară și dincolo de hotare.

Nicolae Turtureanu a fost recunoscut încă din tinerețea sa ca o voce distinctă, cu un timbru aparte. Demostene Botez, care era din Hulub, în apropierea Iacobenilor baștinei, i-a remarcat talentul cu bucuria sinceră a unei înrudiri de duh și pământ. Ștefan Augustin Doinaș a comentat entuziast poeziile sale publicate în „Viața studențească”, când încă era în Universitate, vestind apariția unei voci poetice de o viguroasă originalitate - diagnostic avizat ce avea să fie confirmat cu aplomb de poetul însuși.

Laurențiu Ulici l-a inclus fără ezitare între poeții reprezentativi ai Generației ‘70, iar de-a lungul timpului, valuri de cronici și aprecieri s-au așezat peste opera sa ca niște straturi de recunoaștere: Grigore Ilisei, Ion Beldeanu, Călin Ciobotari, Constantin Ciopraga, Liviu Leonte, fostul lui profesor, Val Condurache, Nichita Danilov, Florin Faifer, Ioan Holban, Carmelia Leonte, Liviu Papuc, Magda Ursache, Lucian Vasiliu şi lista poate continua...

Rememorăm cuvintele lui Ioan Holban, care, cu acea claritate a criticului, pătrundea în miezul operei poetului: Nicolae Turtureanu se definește prin ceea ce aș numi poezia ca stare de exasperare în fața agresiunii realului. Masca ludicului cade pentru a descoperi ascunsa rană purtată ca un blazon sub zodia unei existențe cu norme în răspăr, impusă de o rară calitate exterioară, al cărei atribut este agresivitatea.

Liviu Antonesei observa, cu finețea înțelep­tului, că Nicolae Turtureanu este un poet pe cât de discret, pe atât de profund. Iar dacă această discreție nu-i va oferi lauri în ordinea clipei, va avea marele dar de a integra lirismul într-o ordine a duratei.

Profesorul său de altădată, cărturarul scriitor Liviu Leonte, afirma cu gingășia celui care cunoaște sufletul discipolului său: În paralel cu pateticul, inclusiv cu cel trecut în registrul stins, Nicolae Turtureanu a continuat să cultive cu predilecție gravitatea drapată în haine ironice și fanteziste. Sunt arme de apărare când emoția riscă să explodeze, să altereze caracterul confesiv al lirismului. Desprins în aparență de materia fierbinte a textelor, poetul întinde o punte de complicitate cititorului.

Constantin Ciopraga mărturisea, având căldura celui care simte pulsul adevăratei poezii: Emană din poemele lui Turtureanu acea blân­dețe iubitoare, care dincolo de abise apropie și umanizează, e ceea ce trebuie să viseze orice creator.

Criticul Călin Ciobotari își amintea puternic impactul primei sale lecturi: Prima dintre cărțile pe care i le-am citit a fost „Jurnal post mortem”, apăruse în 2004, după moartea soției sale. Nu i-am spus niciodată, o fac acum, m-a tulburat cumplit cartea aceea, am resimțit-o ca pe o durere, ca o ceată de nostalgie în care se rătăcesc de-a valma oameni, gânduri, sentimente. Am vrut să o uit în final, să o îngrop odată cu ultimul rând în cimitirul interior în care putrezesc sensurile refuzate, dar nu am reușit. Mă circulă și astăzi, după atâția ani, fragmente, imagini, cuvinte. Ca publicist cred că nu mai este cazul să amintesc că Turtureanu e printre cei mai buni pe care i-a avut în ultimele decenii Iașiul. Textele sale excavează luturile realității, biciuiesc, alintă, descriu.

Grigore Ilisei, prietenul de-o viață și martorul întregii sale călătorii creatoare, mărturisea cu dragostea fraternă a celui care a văzut îndeaproape cum se naște și crește un poet: „Poetul ne-a demonstrat în chipul cel mai firesc, deloc ostentativ, că există doar pentru poezie și că înțelege să o slujească sacerdotal, cu psalmii săi inconfundabili, pigmentați însă cu mirodenia rară și plină de rafinat gust a umorului și ludicului. Și-a făcut datoria, înmulțind talantul primit, într-o lucrare în care poezia îl scrie pe poet, cum îmi mărturisea într-un interviu pe care i l-am luat”.

Și aprecierile continuă, rămânând toate înscrise într-un - încă - nescris volum de istorie literară și anamneză contemporană, ca mărturii ce vor dăinui mult după ce glasurile vor fi tăcut, păstrând vie amintirea celui care a trăit ca să transforme durerea în frumusețe și tăcerea în cântec. Această reciprocitate tainică - între poet și poezie, între suferință și frumusețe, între dis­creție și profunzime - conturează chipul lui Nicolae Turtureanu, zugrăvit din condeiele celor care l-au cunoscut, citit și iubit. Nu ca pe un scriitor între alții, ci ca pe un om rar, pentru care cuvântul a fost drum, rană, dar și izbăvire.

După 1989, i-am regăsit cu bucurie semnătura în paginile unor publicații din Iași și din alte colțuri ale țării - mai ales în Monitorul și Ziarul de Iași, unde, săptămână de săptămână, textele sale erau mereu așteptate de cititori. Era unul dintre acei autori care scriau nu doar pentru a umple o rubrică, ci pentru a aduce seninul în viețile oamenilor - în însăși realitatea lor, cu toate bucuriile și întristările ei. Dar a venit, firesc și tăcut, vremea retragerii. Peregrinul a pășit în alte curți decât cele pe care le-a cercetat până acum, în acele grădini nevăzute unde se coc roadele unei vieți închinate cuvântului, cunoaşterii și frumosului. S-a întors, în fond, spre izvorul din care primise harul mânuirii cuvintelor - acolo unde tot ce a fost umbrit pe pământ devine lumină deplină.

Călătoria sa continuă în lumea veșniciei, nu doar pentru a da răspuns de ce a lucrat în această viață, ci pentru a descoperi și mai mult adevăratele frumuseți, ascunse în mare parte ochilor noștri trupești.

Dincolo, în Lumina lină a iubirii veșnice, Nicolae Turtureanu va înțelege că toate cuvintele pe care le-a scris pe pământ nu au fost decât o pregătire pentru cântecul fără de sfârșit pe care îl glăsuiește în ceata unde durerea se preface în bucurie și fiecare lacrimă devine o stea.

Nicolae Turtureanu rămâne printre noi nu doar prin cărțile sale, ci prin felul în care a iubit cuvântul, oamenii și taina lumii. Un poet care a știut să transforme suferința în fru­musețe și tăcerea în mărturisire. Un om pentru care poezia nu a fost doar un mod de exprimare, ci o formă de viață, de credință, de rezistență în fața vremelniciei. A plecat discret, așa cum a și trăit, dar a lăsat în urmă o lumină caldă, ce nu se stinge, ci ne însoțește ca o flacără care arde tăcut, dar sigur, în inimile celor care l-au cunoscut, l-au citit și l-au iubit. În amintirea noastră, Nicolae Turtureanu continuă să respire de-a pururi prin cuvintele care îl cheamă și-l reîntrupează.