Ecouri din casa memoriei - Nicolae Turtureanu, un poet călător prin veac

Nicolae Turtureanu, dintre poeții unui timp intrat în ziua a opta, unde lumina nu apune și amintirile nu mai pălesc, revine adeseori, tainic și tulburător, în memoria noastră. Sufletul său, desprins de greutatea zilelor pământești, pare să plutească prin versurile ce ne-au rămas, ca o rouă ce nu se usucă pe gingașele petale ale cuvintelor.

În atmosferă de poezie, la puțin timp după sărbătorirea poetului nepereche, în prima strajă a nopții, când monahii săvârșesc miezonoptica și se roagă pentru lume, preoteasa scriitoare Mihaela Grădinariu mi-a trimis un text de leto­piseț, cu preafrumoasă scriere despre poet…

În tăcerea acelei nopți, când rugăciunile se înălțau spre cer ca niște fluturi purtători de lumină, s-a țesut firesc legătura dintre cei ce slujesc frumosul: unii cu viața trăită ca poezie, alții prin amintirea păstrată ca jertfă, toți uniți de darul cuvântului care nu piere.

Apăsat de somn și de întrebări, am citit slovele trimise de inspirata publicistă. Cuvinte înmuiate cu delicatețe în călimara inimii… Doar o dată i-a pomenit numele, dar toate însemnările și metaforele erau despre el, țesute din firul amintirilor și din lumina recunoștinței. Astfel îl vedea ochiul iubitor al celei ce-i închina acele rânduri, cu blândețea pe care doar înțelegerea o poate dărui celor ce au cunoscut asemeni lupte și asemeni doriri de lumină.

Viața sa a fost o călătorie pe căi anevoioase - pași prin bine și prin greu, haine când de porfiră, când zdrențuite, dar purtând mereu veșmântul de lumină primit la Botez, înnoit adesea prin lacrimi.

Cititor și scriitor neobosit, prieten rar și adevărat, purta în el o răbdare de truditor printre pietre, praf și nisip, prin lutul greoi al anilor adunați. Era un om care căuta cerul mergând pe jos - și îl întrevedea adesea printre crăpăturile pământului.

Cuvintele acelei miezonoptici s-au însoțit în mintea mea cu amintiri de peste vreo trei decenii - când totul părea mai aproape de cer, când lumina se așeza altfel peste lucruri. Așa se face că, într-o zi, în casa din cartierul Copou în care locuia familia Ilisei - între timp, scriitorul s-a mutat pe tărâmul ieșean al lui Mihail Sadoveanu, chiar pe Aleea ce-i poartă numele, drum bătătorit de pași de voievozi, scriitori, muzicieni și visători - a avut loc o întâlnire cum nu se uită.

Fiecare întrevedere avea parfumul ei aparte și culoarea de neuitat. În acele clipe, casa părea să se umple de o căldură nevăzută, de bucuria tainică ce se naște când sufletele se recunosc și nutresc aceeași dorință de frumos și adevăr.

Era, cred, într-una dintre sărbătorile care urmau Nașterii Domnului, când, în casa de pe strada Lascăr Catargiu, s-au adunat spirite vii, prieteni ai cuvântului și slujitori ai frumuseții.

Între invitați se afla și poetul Nicolae Turtureanu. Venise cu soția, între timp trecută din această lume, lăsându-l pe poet singur, aproape rătăcit, într-o durere greu de rostit și mai greu de înțeles pentru un om atât de adânc.

Dar durerea nu ține seamă de mărimea sufletului. Ea pare să lovească mai puternic tocmai acolo unde sensibilitatea este mai mare, unde fiecare bătaie a inimii răsună ca un ecou în templul cel mare al creației.

În jurul mesei iubirii, s-au adunat atunci cei ce știu să trăiască prin cuvinte - animați de flacăra cunoașterii, pătrunși de bucuria împărtă­șirii, fiecare vorbă fiind născută dintr-o inspirație care nu se domolea. Se rosteau apoftegme rare, se râdea cu o inteligență vie, se polemiza cu spirit critic și se ierta cu prietenie. O energie greu de explicat pentru cine nu știe că armonia nu înseamnă uniformitate, ci iubire în diversitate. Cuvintele se înlănțuiau unele de altele ca mărgăritarele unui șirag nevăzut, fiecare gând născând altul mai luminos, fiecare privire fiind aprinsă de focul aceleiași dorințe de înălțare.

Era ca și cum în acea odaie s-ar fi deschis o fereastră către lumea adevărată, în care poezia nu mai este doar scrisă pe hârtie, ci trăită cu fiecare respirație, cu fiecare bătaie de inimă ce pulsa în ritmul aceleiași muzici cerești.

Am mai regăsit această atmosferă de câteva ori, în acele întâlniri care, chiar dacă se mai ridica tonul sau părerile se împleteau fără să coincidă, rămânea acel miracol greu de atins: frumusețea prieteniei născute din adevăr și pasiune. În acea lume nu puteau trăi decât cei care cultivă frumosul prin fiecare cuvânt, prin fiecare gest, prin fiecare tăcere.

Grigore Ilisei l-a evocat adeseori pe Nicolae Turtureanu, colegul său de studii de la Litere, la mijlocul anilor ’60, de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Au făcut parte dintr-o generație binecuvântată, crescută în umbra unor dascăli admirabili, oameni care nu doar predau, ci luminau. Printre ei dăinuie chipuri precum Constantin Ciopraga, Liviu Leonte și alții, asemenea - scriitori, dar mai ales oameni ai unei trăiri înalte.

Era un timp când profesorii nu dădeau doar note, ci dăruiau sens, ofereau perspective discipolilor. Generațiile călăuzite de acești dascăli nu doar au învățat, ci au strălucit - au generat lumină.

De atunci, de la finalul studiilor universitare, au trecut aproape 60 de ani, iar prietenia lor a durat și rodit, ca un copac hrănit din izvorul adânc al dăruirii. O fântână filocalică, nesecată pentru cei care știu să se aplece cu inimă smerită și să soarbă cu sete de lumină.

Nicolae Turtureanu a fost de multe ori pelerin la mănăstiri și biserici, îndeosebi în ținutul Neam­ţului, poposind împreună cu familia Ilisei în casa preotului Ilie Ilisei din Fălticenii Vechi. Poetul asculta cuvintele Evangheliei cu o tăcere aproape copilărească, având un dar rar: vocația prieteniei adevărate, cea care se măsoară altfel decât în lumea grăbită. În acele pelerinaje, poetul părea să-și regăsească liniștea pe care vălmășagul lumii i-o fura adeseori. Se vedea în ochii lui o pace care nu se găsește în cărți, ci doar în tăcerea sfântă a locurilor în care rugăciunea sfințește pietrele și schimbă cea mai uscată inimă.

Nicolae Turtureanu a fost un căutător de lumină și a lăsat în urma lui razele inspirației întruchipate în cuvinte așternute pe lespedea inimii, ce vor dăinui mult după ce glasul lor s-a îndulcit în tăcere.

Din aceste scrieri s-au tipărit numeroase ediții, s-au născut traduceri, iar poezia sa s-a răspândit dincolo de hotarele limbii române, aducând bucurie celor care mai știu să tresară la cântecul limpede al unei metafore.

A fost și fondatorul publicației Cronica Veche, în care reînvia, alături de alți „cronografi”, spiritul revistei „Cronica”, ce a făcut epocă în peisajul cultural românesc începând din 1966. Făcuse parte din echipa redacțională a acesteia, fiind unul dintre condeiele recunoscute. Atât la „Cronica” princeps, cât și la replica sa din deceniul al doilea al veacului XXI, căreia i-a conceput direcțiile programatice și ținuta publicistică, Nicolae Turtureanu a fost un mentor al gene­rațiilor tinere, insuflându-le celor care băteau la porțile literaturii și gazetăriei culturale arta unui asemenea demers.

Rămânea mereu cu ochii ațintiți spre înălțimi, ca un copil care nu se satură să privească stelele, știind că frumusețea nu poate fi niciodată pe deplin cuprinsă, ci doar întrezărită, în clipele rare, ca o binecuvântare.

Era mai degrabă singuratic, un pasionat al lucrurilor pe care lumea nu le mai caută - comori ascunse, ce se deschid doar în fața ochilor care pătrund dincolo de suprafață, în straturile adânci unde se oglindește chipul real al lumii. Nicolae Turtureanu a trăit în viața sa bucurii și tristeți, mari împliniri profesionale, dar și încercări legate de cuvinte, de oameni și de viață însăși. Ca orice poet adevărat, a suferit rănile invizibile ale celor care simt mai mult decât spun. Acele răni tăcute care dor cel mai tare atunci când cuvântul nu ajunge unde ar trebui, când visul e mai blând decât realitatea, iar omul de lângă tine nu înțelege - sau, mai dureros, nu vrea să înțeleagă.

Pe lângă poezie și eseu, bijuterii de orfevrărie a cuvântului, Nicolae Turtureanu poposea și la curțile dorului, în acele plaiuri ale sufletului unde se întâlnesc bucuria și melancolia, unde se țese dulcea nostalgie pentru ceea ce a fost și nu va mai fi. Acolo și-a aflat chemarea - acolo unde i-a numit și pe ceilalți călători asemenea lui peregrini la curțile dorului, așa cum a scris, cu duioșie și recunoștință, despre Grigore Vieru, confrate în suferința și bucuria de a fi poet. Căci doar cei care au umblat pe aceleași cărări ale sufletului se pot recunoaște și pot găsi cuvintele potrivite pentru a-și povesti simțirile inimii.

Se remarcau în scrisul său aprecierile cu privire la cei pe care i-a întâlnit de-a lungul vieții. Dincolo de accentele personale, de tonurile patetice ori tristețile întâlnite în versuri, vibra o iubire adâncă pentru lumea satului - acolo unde se ivise pe lume, pe apa Jijiei. A iubit așezările, întâlnirile, agapele, vorbele spuse cu tâlc și înțeleapta tăcere dintre ele. Până când sănăta­tea nu i-a mai dat voie să călătorească și să se adape din acea atmosferă care îl hrănea tainic.
(Va urma)