Editorial: O simplă curea de transmisie a Tradiţiei?

Periodic, în dezbaterile din spaţiul public sunt reluate unele idei care creionează o anumită „înţepenire“ a Ortodoxiei. Săgeţile îndreptate asupra celor care mărturisesc dreapta credinţă sunt muiate în cerneala otrăvită a unor afirmaţii de genul: în Ortodoxie alţii au gândit pentru tine, iar tu trebuie să accepţi dogme stabilite cu sute de ani în urmă; în Ortodoxie te rogi după rugăciuni scrise de alţii cu mult înainte de a te fi născut tu (de autori cum ar fi Sfântul Vasile cel Mare); în Ortodoxie slujbele sunt stabilite deja demult şi nu mai poţi aduce nici o contribuţie; în fine, în Ortodoxie, în general, totul este deja făcut, gândit, scris, drept pentru care credincioşii sunt un soi de soldăţei care execută „ordine“ primite cu mult înainte ca ei să se fi născut.

Cu alte cuvinte, se pune întrebarea: este ortodoxul o persoană care are posibilitatea de a se manifesta în mod creator în cadrul credinţei sale sau este doar o simplă curea de transmisie a Tradiţiei de-a lungul veacurilor? Şi ortodocşii au, ca toţi oamenii, anumite talente de ordin artistic, literar, arhitectural etc. Au ei şansa de a le folosi în Ortodoxie sau spaţiul laic este singurul în care se pot manifesta? În primul rând, e bine să precizăm că până şi limbajul Sfintei Scripturi (al cărei conţinut, revelat fiind, nu poate fi schimbat niciodată!) este în continuă adaptare. Există numeroase versiuni ale Vechiului şi Noului Testament care au fost, la vremea lor, diortosite - adică îngrijite de teologi cu solide cunoştinţe filologice, limba Scripturii îmbrăcând de fiecare dată haina veacului respectiv. În slujbele ortodoxe s-a petrecut acelaşi lucru: textul nu a fost schimbat în esenţa lui, dar a fost în permanenţă adaptat, existând, spre exemplu, numeroase versiuni succesive ale Liturghierului. Bun, se va spune, până aici nimic nou, în sensul că dacă se poate aduce o contribuţie, ea este legată de un conţinut existent, care trebuie în permanenţă adaptat. Ceea ce am vrut să scot în evidenţă, prin exemplele de mai sus, este că până şi în cult sau în cazul textelor scripturistice este nu posibil, ci chiar necesar un aport creator al fiecărei generaţii pentru ca textul să fie pe înţelesul tuturor. Dar sunt şi nenumărate situaţii în care se poate crea „de la zero“. În cult sunt acatiste şi slujbe ale unor sfinţi care sunt scrise pornind de la „coala albă“ (a se vedea cazul sfinţilor români canonizaţi după 1990), creaţii care presupun nu doar stăpânirea limbajului teologic, ci şi talent poetic. Tot aici mai putem aminti şi numeroase rugăciuni scrise pentru situaţii care nu existau acum câteva secole (rugăciuni pentru cei ce călătoresc cu maşina, cu avionul etc., rugăciune la ziua internaţională a copilului şamd). Tot de creativitate se poate vorbi şi în cazul picturii şi arhitecturii bisericeşti. Există un „stil ortodox“ de a ridica biserici, dar rareori vei întâlni două care să semene perfect între ele. Monotonia şi repetiţia nu-şi au locul aici, creativitatea arhitecţilor, a meşterilor, a preoţilor care coordonează lucrările de ridicare a unui lăcaş de cult rodind deseori în adevărate bijuterii ale artei sacre. În pictură se întâmplă acelaşi lucru ca în arhitectură: chiar dacă erminia îi indică iconarului cum trebuie zugrăvite anumite scene sau sfinţi, nu vei găsi picturi „trase la indigo“. Creaţiile lor sunt diferite, după cum diferite sunt talentul şi trăirea duhovnicească a fiecăruia. S-a mai spus că în Ortodoxie toate lucrurile sunt deja gândite de către alţii, dogmele fiind stabilite cu sute de ani în urmă. Atunci cum se face că a fost nevoie ca părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993) să mai scrie o Teologie Dogmatică Ortodoxă, de vreme ce exista, spre exemplu, Dogmatica Sfântului Ioan Damaschinul (645-749)? Ba, mai mult, părintele Stăniloae are şi o contribuţie personală prin aprofundarea gândirii Sfinţilor Părinţi, îmbogăţind gândirea teologică ortodoxă (lucru recunoscut şi de ortodocşii greci, sârbi etc.). Şi exemplele pot continua pe multe pagini. Ortodoxia întâlneşte de-a lungul veacurilor atâtea provocări încât nici o generaţie nu se poate considera „liniştită“ trăind dintr-un corpuscul de texte moştenite. Primim în Ortodoxie o „zestre“ spirituală şi materială pe care avem şi dreptul şi datoria de a o spori. Moştenirea nu e o povară, ci un dat, un cadru care îţi oferă toate condiţiile pentru a creşte duhovniceşte. A avea pretenţia să o iei de la zero cu fiecare generaţie e ca şi cum fiecare familie nou întemeiată ar pleca în mijlocul naturii pentru a redescoperi, prin efort propriu, civilizaţia. Ar fi o atitudine şi păgubitoare şi retrogradă. Concluzia e, pentru unii, oarecum paradoxală: Ortodoxia nu numai că e conservatoare, fiind bine ancorată în trecut şi moştenind bunuri transmise din generaţie în generaţie, dar e şi progresistă, fiind confesiunea care în permanenţă adaugă ceva nou. Dar, pentru a vedea aceste lucruri, trebuie să te scuturi de spiritul acestui veac care vede în orgoliul omului care „face“ şi „drege“ coloana vertebrală a întregii civilizaţii.