Educaţia - raţionalistă sau umanistă?

Orice demers formativ presupune o pregătire a individului pentru a face faţă solicitărilor exterioare, dar şi interioare. A-l forma pentru o profesie, pentru a se pune la dispoziţia celorlalţi, pentru a se integra în comunitate reprezintă un prim obiectiv al educaţiei. A-l forma - în plus - pentru a se cunoaşte pe sine, pentru a-şi da răspuns la propriile căutări şi interogaţii, pentru a lua o poziţie faţă de ceea ce află sau se întâmplă în jur constituie un al doilea obiectiv, nu mai puţin important decât primul.

Constatăm însă că al doilea „pachet“ de obiective este, de multe ori, desconsiderat, dacă nu cel mult închipuit a fi implicit. Educaţia este centrată în continuare pe acumularea de cunoştinţe, are o fizionomie puternic raţionalistă, a devenit mult mai pragmatică, vizându-se cu prioritate apropiatul, competenţa cerută de piaţa muncii, vandabilul. De ce să se mai studieze atâta literatură, religie, psihologie, logică, limbă greacă sau latină, chiar matematică, dacă acestea nu „ajută“ la nimic? De ce să ne mai împodobim atât de mult spiritul sau interioritatea dacă mai multă chemare o au competenţa vizibilă, acribia profesională, exterioritatea şi faţada? Nu-i suficient că individul „ştie“ sau „ştie să facă“? De ce să ne mai intereseze ce „este“ el, ce are pe „dedesubt“, ce „crede“, ce „poate să devină“? O societate sănătoasă are nevoie de oameni în stare să se înţeleagă, să se autoconducă, să-şi dobândească libertatea şi s-o folosească în mod corespunzător. Dominaţia numărului, a cantităţii, în detrimentul calităţii, poate conduce la un deficit de umanitate şi la efecte aberante. O educaţie care nu se adresează interiorităţii rămâne incompletă şi chiar nocivă. Realitatea apropiată ne arată de multe ori unde poate duce o educaţie polarizată pe instrucţie şi cunoaştere: indivizi deosebiţi de „echipaţi“ din punct de vedere intelectual, dar care clachează sub aspect emoţional sau comportamental; „bestii exacte“ care îşi pun competenţa în slujba unor scopuri reprobabile; buni profesionişti, dar care sub aspectul moralităţii lasă de dorit etc. Trăim, desigur, într-o societate a cunoaşterii şi asta ne obligă să învăţăm a o manevra. Dar cu noi cum rămâne? Finalitatea autentică a educaţiei stă în pregătirea persoanei pentru a sesiza semnificaţiile adânci ale realităţii. A realităţii de lângă noi, dar şi din noi înşine. Aceasta presupune nu numai o poziţionare exterioară, contemplativă, detaşată, ci şi o trăire pe cont propriu a acestei realităţi. Realitatea nu are nici o noimă dacă este doar descrisă, ştiută, şi nu şi experimentată, trecută prin filtrul unei subiectivităţi sau sensibilităţi. Realitatea nu este cunoscută cu adevărat dacă nu este „realizată“ semnificaţia ei la nivelul unei experienţe individuale. Această ar însemna să ne „ridicăm“ deasupra ei, să o integrăm în multiplele date ale experienţei - ale altora sau ale noastre. Realitatea nu trebuie doar ştiută, ci şi ratificată prin intermediul unei angajări existenţiale. Despre durere sau iubire poţi să afli mai multe dacă le şi con-simţi (prin proiecţie sau trăire efectivă). Desigur, şcoala nu poate „reface“ toate experienţele posibile ale omenirii, iar teoriile sau stările despre care se discută în sala de clasă nu pot fi „personalizate“. Nu poate fi „trăită“ teoria relativităţii, nici presupoziţia big-bangului, nici criza economică, nici mai ştiu eu ce boală de stomac… Însă, semnificaţiile acestor situaţii, ca şi rezonanţele lor în mintea şi sufletul celor care învaţă, pot fi „realizate“ prin diversele poziţionări sau atitudini faţă de acestea. Numai că, în programele şcolare nu sunt vizate şi aceste obiective educaţionale…. Şi totuşi, încearcă şcoala noastră aşa ceva? Doar paşi timizi. Avem de a face cu un învăţământ pus pe descriere, pe acumulare, şi mai puţin pe punerea în situaţie şi pe edificarea interioară. Elevul învaţă multe teorii, dar nu este capabil să le încadreze valoric, să le acorde un sens şi un rost. Mai mult decât atât, învăţământul nostru cultivă concurenţa şi distanţa inter-subiectivă. El îl însingurează pe individ, îl pune în situaţia de competiţie cu un altul; îl ambiţionează să fie mai presus faţă de celălalt, chiar împotriva lui. O cunoştinţă sau o trăire capătă o altă lumină dacă acestea sunt generate printr-o împreună vibrare şi co-participare. Dimensiunea comunitară a învăţării (prin comuniune şi co-împărtăşire) este din ce în ce mai firavă. Am intrat într-o eră a concursului generalizat în care învinge cine ştie sau este „mai bun“. Şi mai este un aspect ce trebuie punctat. Învăţământul actual tinde să devină unul de masă, impersonal, pus pe profit şi pe randament. Educaţia se face „cu clasa“, cu un grup masiv, şi mai puţin prin intermediul relaţiei duale dintre un maestru şi un discipol. Schimbul uman, personal, pare a fi pus între paranteze. Doar la nivelurile mai înalte (master, doctorat) se întrevăd raporturi fireşti ce pot genera relaţii de co-laborare şi co-generare profitabile. Cu cât urcăm pe anumite niveluri de învăţământ, cu atât putem spera la ocazii de învăţare mult mai naturale şi mai autentice. Dar, din păcate, la aceste niveluri nu pot accede prea mulţi şi atunci când acest lucru se întâmplă nu dispare pericolul reiterării a ceea ce s-a întâmplat până acum: o relaţie rutinieră, plicticoasă, birocratică.