Educaţia religioasă, drept fundamental al omului în societatea românească şi europeană

Educaţia trebuie să răspundă provocărilor unei lumi în care s-au pierdut şi se pierd repere, iar sistemele etice se află în criză. Ea trebuie să construiască drumuri noi pentru speranţă, prin formarea unor cadre cât mai flexibile, a unor capacităţi şi comportamente capabile să facă faţă schimbării permanente şi să adapteze elevul la incertitudine şi complexitate. Şcoala este chemată să contribuie decisiv la reconstrucţia spirituală, la redefinirea unor noi sisteme de valori. Cele mai multe dintre valorile şi morala admise de către orice societate îşi au originea în învăţăturile religioase.

Majoritatea ţărilor europene recunosc importanţa religiei în procesul de devenire a fiinţei umane, atribuindu-i acesteia locul cuvenit în sistemul de învăţământ obligatoriu. În 75% dintre statele Uniunii Europene, religia este predată sub forma învăţăturii de credinţă a religiei tradiţionale, iar în 25% sub forma istoriei religiilor. Astfel, în majoritatea ţărilor europene, importanţa educaţiei religioase este recunoscută la nivel de politici educaţionale, motiv pentru care întâlnim religia, sub diferite denumiri, în planurile de învăţământ din aproape întreaga Europă. Dimensiunea naţională a prezenţei religiei în şcoli face ca panorama europeană a acestei probleme să fie una diversă, cu rădăcini adânci în spiritualitatea, cultura şi istoria fiecărei ţări.

Educaţia religioasă constituie un mijloc de promovare a drepturilor omului, în baza valorilor şi a atitudinilor pe care aceasta le propune. Dreptul la gândire, conştiinţă şi religie este un drept fundamental al omului, reglementat prin: „Declaraţia Internaţională a Drepturilor Omului“ (1948) art. 18, Protocolul Adiţional al „Convenţiei Europene a Drepturilor Omului“ (1950) art. 2, din „Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene“ (2010) art. 14, alin. 3, iar prin art. 22 se afirmă faptul că „Uniunea Europeană respectă diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică“. În legislaţia internaţională se recunoaşte dreptul cultelor de realizare a educaţiei religioase la copii şi tineri. Toate documentele internaţionale reprezintă un cadru de referinţă pentru politicile naţionale în domeniul instruirii religioase. Nu sunt impuse soluţii uniforme pentru educaţia religioasă din sistemele de învăţământ, ci se lasă la libera alegere fiecărei naţiuni, după specificul ei, să realizeze această educaţie atât de necesară.

În scurta analiză pe care o facem problematicii educaţiei religioase în învăţământul public românesc, avem în vedere mai întâi legea fundamentală a statului de drept, Constituţia României (art. 32, alin. 7), şi Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, care subliniază faptul că libertatea exprimării sau învăţării propriei religii nu poate fi îngrădită de nimic, accesul la educaţia religioasă trebuind să existe în toate instituţiile de învăţământ public.

În România, disciplina religie este inclusă în planul de învăţământ de la clasa pregătitoare şi până la ultima clasă de liceu. De altfel, educaţia religioasă a fost o constantă de-a lungul timpului: Regulamentele organice din Muntenia (1833) şi din Moldova (1834), considerate a fi primele documente de politică educaţională din spaţiul românesc, valorizau rolul moralei creştine în educaţie şi asigurau educaţiei religioase un loc important în curriculumul şcolar, până la decretul privind reforma învăţământului din 1948.

Odată cu instaurarea în România a regimului totalitar, Biserica şi educaţia religioasă au avut foarte mult de suferit, iar după anul 1989, în urma redobândirii libertăţii religioase, prin reintroducerea religiei în învăţământul de stat public, s-a revenit la normalitate, reparându-se o nedreptate şi un abuz istoric.

Necesitatea religiei în viaţa omului determină, implicit, necesitatea unei educaţii religioase care să înceapă de la o vârstă cât mai fragedă, pentru că religia dezvoltă caracterul, moralitatea, altruismul, empatia, umanitatea din noi. Importanţa religiei în viaţa copilului este susţinută de teoreticienii şi practicienii din domeniul educaţiei, în scopul formării unei personalităţi armonioase. La debutul şcolarităţii, disciplina religie constituie un important context de învăţare, care valorifică în plan educativ „marile întrebări“ ale copiilor, experienţele de viaţă ale acestora, atât de importante pentru dezvoltarea morală şi pentru exersarea deprinderilor de socializare, pentru formarea comportamentului, prin valorificarea activă în acord cu valorile moral-religioase a diferitelor aspecte propuse de conţinuturile învăţării.

În prezent România cunoaşte o încercare de redefinire a rolului social al educaţiei, în contextul unui „parteneriat pentru educaţie“, un dialog deschis, lucid, responsabil, între toţi factorii educaţionali (familie, Biserică, şcoală, comunitate locală). Şcoala se deschide spre mediul comunitar şi se fac propuneri de realizare a osmozei şcoală-comunitate, în perspectiva înţelegerii şcolii ca un centru cultural şi civic, centru complex de învăţare la îndemâna tuturor, tineri şi mai puţin tineri. Cooperarea activă a şcolii cu ceilalţi factori educaţionali - familia, Biserica - trebuie să conducă la realizarea unor parteneriate viabile, de natură să permită o abordare pozitivă a problemelor diverse ale tinerilor elevi. Dacă unul din cei trei factori esenţiali ai educaţiei religioase nu colaborează la maxima capacitate, nu putem realiza o educaţie religioasă autentică, de aceea, rolul părinţilor ca parteneri direcţi ai şcolii şi ai Bisericii este unul definitoriu şi covârşitor.

Educaţia religioasă este o acţiune amplă, orientată în diverse direcţii, dar care îşi are scopul şi rolul bine definit, acela de a da celui educat o înfăţişare şi o structură deosebită, prin dobândirea virtuţilor.

Principala direcţie a educaţiei religioase constă în formarea bunului creştin. Reverberaţiile ei se prelungesc în timp, peste generaţii, valorile religioase odată interiorizate atrag noi valori, se dezvoltă şi generează speranţe şi căutări profunde.

Părinţii aşteaptă din partea şcolii, a sistemului de învăţământ public, o ofertă educaţională care să includă educaţia religioasă ca factor de apropiere faţă de adevăratele valori şi tradiţii religioase şi culturale, de echilibru şi echitate faţă de asaltul nonvalorilor morale din societatea noastră şi faţă de promovarea din ce în ce mai agresivă a violenţei şi imoralităţii prin mass-media.

În zilele noastre, sunt persoane care, din rea voinţă sau ignoranţă, cu reminiscenţe din regimul ateu, nu ţin cont de interesul dezvoltării holistice a copilului, exprimată de marii psihologi şi pedagogi ai lumii, de realităţile învăţământului religios european şi mondial, de legislaţia internaţională şi naţională privind libertatea religioasă şi educaţia religioasă în sistem instituţionalizat, de istoria, cultura şi spiritualitatea poporului român, de vocea şi voinţa părinţilor şi de nevoia copiilor de a avea o legătură cu manifestările religioase înscrise în fiinţa omului. Aceste persoane denigrează fără nici un fundament etic, moral, istoric, legal, fără nici o remuşcare faţă de eroii şi martirii neamului românesc care şi-au jertfit viaţa pentru credinţa strămoşească, pentru limba şi cultura acestei ţări (amintind aici pe Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi), considerând că formarea copilului poate fi lipsită de latura spirituală, fără să aducă o argumentare serioasă, reală şi justă în favoarea afirmaţiilor lor.

Putem conchide cu afirmaţia atât de actuală şi de valabilă că „nu este surd mai mare decât cel ce nu vrea să audă“, să înţeleagă realităţile vieţii autentice creştine şi adevăratele valori nemuritoare care zidesc şi întăresc o societate mai bună.