Educaţia religioasă şi catehizarea. Diferenţe, particularităţi, continuităţi (III)

Continuăm, şi în acest articol, demersul nostru de a scoate în evidenţă specificităţi sau continuităţi ale educaţiei religioase şi a ale exerciţiului catehetic, plecând de la alte repere de realizare a distincţiei dintre aceste parcursuri de formare religioasă.

Strategiile şi metodele cu caracter didactic Educaţia religioasă presupune o racordare optimă a arsenalului metodologic la obiectivele şi conţinutul acestei laturi deosebite a educaţiei. Metodele şi tehnicile reclamă o aplicaţie şi o adaptare care să fie întotdeauna în serviciul credinţei. Opera educativă şi de catehizare se va supune unei duble finalităţi: a) fidelitate faţă de ordinea divină, adică a naturii credinţei şi exigenţelor ei; b) fidelitate faţă de ordinea naturii, adică a psihologiei copilului, pentru ca adevărurile credinţei să fie sesizate şi primite. Este de presupus că toate metodele didactice pot fi compatibilizate şi contextualizate la specificul formării personalităţii religioase. Important este ca sufletul elevului să fie sensibilizat şi modelat nu la modul coercitiv, ci prin înţelegere, bună şi liberă voire. Proiectarea şi realizarea optimă a activităţii instructiv-educative depind de felul cum se desfăşoară, dimensionează şi articulează componentele materiale, procedurale şi organizatorice, ce imprimă un anumit sens şi o anumită eficienţă pragmatică formării tineretului. Concretizarea idealurilor educaţionale în comportamente şi mentalităţi nu este posibilă dacă activitatea de predare şi învăţare nu dispune de un sistem coerent de căi şi mijloace de înfăptuire, de o instrumentalizare procedurală şi tehnică a paşilor ce urmează a fi făcuţi pentru atingerea scopului propus. Realizarea unei cateheze presupune apelul la un evantai metodologic actic-participativ şi la o diversitate de procedee de sensibilizare a virtualului credincios faţă de adevărurile revelate ale credinţei. Diversitatea metodologică pusă în act este un semn al respectului faţă de cuvântul revelat şi faţă de fiinţa particulară chemată la opera de evanghelizare. Având în vedere faptul că activitatea catehetică dobândeşte un statut mai nonformal (în sensul că nu trebuie să respecte aceleaşi constrângeri, precum cele de la lecţiile ce se desfăşoară în şcoală) şi că se poate complementa şi cu activităţi recreative sau cu caracter social-caritabil, spaţiul metodic se poate extinde, înglobând o serie de tehnici ce pun accentul pe dezvoltarea liberă şi creativă a personalităţii, precum: metode de rezolvare de probleme (discuţia panel, recensământul problemelor, tehnica galaxiilor), metode de dezvoltare a abilităţilor de comunicare (jocul de rol, exerciţiul de spargere a gheţii, turul galeriei), metode de valorificare a experienţei personale (tehnica Delphi, studiul de caz, simularea). În plus, metodele invocate mai sus suscită învăţarea în grup şi prin comuniune, asumarea unor roluri şi responsabilităţi faţă de cel de lângă tine, cunoaşterea şi exersarea unor valori nemaifiind o problemă strict individuală. Astfel de strategii metodice fac ca şi problemele aduse în atenţie să fie mai largi, mai puţin încorsetante sau previzibile, dar mult mai apropiate de interesele stringente ale tinerilor. Să amintim, de asemenea, că tradiţia didactică a evidenţiat o serie de metode specifice de formare religioasă ce pot fi contextualizate atât în perimetrul şcolar, cât, mai ales, în cel catehetic: rugăciunea, participarea la cultul divin, reflecţia religioasă, lectura şi studiul textului scripturistic, hermeneutica simbolismului religios, observarea şi contemplarea directă a lumii ca parte a creaţiei. Cât priveşte formele de realizare, educaţia religioasă se face prin intermediul lecţiilor; catehizarea presupune un cadru mai extins, acesta cuprinzând şedinţa de cateheză, dialogul săptămânal, conferinţa pe teme spirituale, studiul în biblioteca parohială, buletinul parohial etc. Gradul de autonomie a formatorilor şi a formaţilor Autonomia, ca principiu şi fapt, constituie o pârghie ce trebuie utilizată în orice tip de formare. Fără o liber-consimţire (cel puţin, la un moment dat) nu se poate face educaţie. Fără sentimentul unei libertăţi protejate şi consiliate nu se poate realiza un urcuş spiritual. Desigur, această autonomie este una dăruită (de educator) sau câştigată (de educat) printr-o suită de probe şi exerciţii. Autonomia poate deveni o stavilă în învăţare atunci când nu este instrumentată didactic sau când situaţia concretă de formare nu justifică o libertate sporită. În ce priveşte educaţia religioasă, autonomia se manifestă pe registre mai limitate. De pildă, conţinuturile de predat nu se pot negocia, ci sunt programate prin documente specifice (programe, manuale); metodele şi tehnicile de predare sunt stabilite de profesor; iniţiativa şi scenariul evaluării ţin de educator; fanta relaţională este reglată, mai tot timpul, de cadrul didactic etc. Asta înseamnă că autonomia elevului la ora de Religie este una generală, precum cea manifestată la orice tip de activitate didactică din şcoală. În cazul catehezei, aceste constrângeri se menţin parţial, asumându-se, în plus, şi o serie de iniţiative personale ale elevilor: ce ţinte sau obiective îşi propun catehumenii, ce probleme anume să se discute, prin ce modalităţi, în ce cadru, cu ce mijloace etc. Apoi, să nu uităm că în exerciţiul catehizării pot fi incluse şi persoane adulte care presupun o autonomie mult mai mare dată de experienţa de viaţă sau de ordin cognitiv, voliţional, atitudinal. Modalităţile de realizare a feedbackului Prin procesul evaluativ din cadrul orelor de Religie se urmăreşte determinarea (sau stimularea) concordanţei dintre comportamentele vizibile, identificabile, concrete, la care ajung elevii, cu obiectivele referenţiale şi, mai ales, cu cele operaţionale, stabilite de educator încă de la începutul unei secvenţe de instruire. Problema valorizării de către profesor a achiziţiilor specifice educaţiei religioase (cunoştinţe, valori, atitudini, credinţe etc.) constituie o obligaţie deontologică pentru pedagogi. În ce priveşte cunoştinţele, nu există nici un fel de diferenţă între evaluarea acestora şi cea realizată la alte discipline. La întrebarea dacă se poate sau este bine să se evalueze credinţa elevilor, răspunsul nostru este mai degrabă negativ. Există mai întâi un argument teologic pentru a nu face acest lucru şi care este generat de următoarea întrebare: este în stare un semen să evalueze şi să eticheteze credinţa noastră? Al doilea argument este de ordin psihopedagogic şi pleacă de la premisa că o valoare incorporată (credinţa) nu este întotdeauna manifestă, nu se exteriorizează într-un comportament vizibil, concret, măsurabil şi exprimabil într-o formă exactă. Desigur că prin religie se propun anumite cunoştinţe de ştiut, atitudini de adoptat, gesturi de făcut, ritualuri de celebrat etc., dar este greu de evaluat punctual corespondenţa dintre conduitele manifeste şi normele emise sau pretinse de către profesor. Comportamentele observabile sunt legate de un context cultural, social, istoric. Credinţa unora poate trece drept necredinţă în ochii altora (iar acest lucru nu rareori s-a întâmplat în istorie). Etichetele puse de oameni sunt imperfecte, relative, vulnerabile, mai ales când se vizează acte psihice interioare, opinii, credinţe. Stabilirea depărtării sau apropierii noastre de Iisus Hristos nu este de competenţa individului de lângă noi. Credinţa nu este reductibilă la un număr, la o formulă. Adevăraţii credincioşi nu sunt întotdeauna numai cei care declară că sunt. Credinţa multora dintre noi nu este exteriorizată, strigată în gura mare. A ţine morţiş să „evaluezi“ credinţa altuia e un fel de blasfemie în faţa lui Dumnezeu, un soi de fariseism în faţa semenilor tăi. Scopul final al evaluării nu este de a stabili din afară cât de „mare“ este credinţa elevului, ci de a-l face pe acesta să se interogheze, să se aplece spre sine, spre credinţa sau ne-credinţa sa. Obiectivul prioritar al evaluării la disciplina Religie rezidă în punerea elevilor în situaţia de autoevaluare. Noua concepţie asupra evaluării pleacă de la premisa că aceasta este un proces circular, activ, dinamic, de îmbunătăţire a activităţii educative, şi nu de ratificare definitivă a unor achiziţii. În evaluare se va pune accent nu pe „realizările“ elevilor, ci pe procesele formative şi autoformative care se activează. Acestea sunt mult mai importante pentru că ele garantează conduite responsabile prezente sau viitoare. Cât priveşte metodele de evaluare, cele clasice (orale, scrise, practice) trebuie ponderate cu cele complementare, ce devin mai relevante în noul context (observarea sistematică a comportamentelor, proiectul, portofoliul, investigaţia personală sau de grup, referatul etc.). Cam aceleaşi sugestii le avem şi în legătură cu ratificarea achiziţiilor comportamentale în cadrul catehezei. Vom avansa însă şi unele specificaţii. Chiar dacă în cateheză nu se pun note, catehetul are datoria să încurajeze, să întărească orice achiziţie pozitivă a catehumenului prin încurajări, laude, recompense simbolice sau materiale, recurgând, desigur, la expresii verbale, evidenţieri în faţa grupului, premieri cu cărţi, obiecte religioase etc. Dacă este adevărat că ţinta finală a catehezei este mântuirea, atunci un astfel de „comportament“ (nedefinitivat, până în ultimul moment) nici nu poate fi evaluat (omeneşte vorbind). Rămân de evaluat doar paşii făcuţi pe acest drum de catehumen, paşi ce nu pot fi disociaţi de cei ai catehetului. În fapt, evaluarea catehumenului este şi o evaluare a catehetului în acest dimpreună umblet spre împărăţia ultimă, cea cerească. Iar Judecătorul ultim, care îi transcende pe amândoi, se va bucura de fiecare pas făcut de aceştia către El. Concluzii Comparând educaţia religioasă cu catehizarea, pornind de la o serie de criterii, am ajuns la concluzia că cele două parcursuri de formare prezintă (la nivel de obiective, conţinuturi, proceduri, funcţionalităţi etc.) atât continuităţi, similarităţi, cât şi deosebiri, particularităţi (desigur, nu radicale). Chiar dacă acestea se realizează în cadre diferite, de către actori diferiţi, ele se complementează fericit şi se dovedesc a fi deosebit de utile pentru maturizarea spirituală a persoanelor. Mai mult decât atât, în acest joc al asemănării şi diferenţei este de aşteptat o stimulare reciprocă a aportului lor educogen pe linia creşterii calităţii şi a responsabilităţii.