Educația - un continuum, fără început și fără sfârșit…

Începutul de an școlar stă sub semnul speranțelor că școala îl va pregăti pe individ nu numai pentru nevoi circumstanțiale (îl învață să scrie, să citească, să socotească, îl pregătește pentru o meserie anume, pentru achiziționarea de competențe digitale…), ci să și deprindă nevoia și dorința de culturalizare, de căutare permanentă a reperelor autentice, de discernere între bine și rău, frumos și urât, adevăr și minciună, valoare și nonvaloare. Trăim într-o perioadă de disoluție, de carență și ambiguitate valorică. Reperarea valorilor autentice ar trebuie să constituie suprema țintă a sistemului de învățământ.

Educația, dincolo de dimensiunea sa instrumentală, are și o imensă conotație umană, de stimulare a propensiunii de înălțare, de perfectare, de depășire a propriilor posibili­tăți. Un sistem de instruire, oricât de bine, chibzuit și oportun ar fi, în raport cu cerințe circum­stanțiale, dacă neglijează aceste chemări, nu valorează mare lucru. Mai devreme sau mai târziu se va evidenția faptul că valoarea umană are prioritate, și nu cea exclusiv pragmatică, utilitaristă, intelectualistă. E plină lumea de „bestii exacte”, de „experți” și „competenți” în cele rele; e nevoie, pe mai departe, de profiluri în care umanitatea și spiritualitatea din noi sunt cu prioritate vizate, antrenate, valorizate. De aceea, un sistem de învățământ autentic trebuie să asigure o formare pe direcția umanizatoare, pe baza principiilor deschiderii, dubitației, cercetării și evaluării de sine. Această componentă, tradusă la nivel curricular, procedural, e destul de ascunsă și difuză, nu sare în ochi, este mai greu măsurabilă, dar este de mare importanță. De multe ori, ea este generată de prestația profesorilor, de etosul și valorile pe care aceștia le poartă, le explicitează, le răspândesc în jur, le pretind și le valorizează. Calitatea procesului educativ depinde și de aceste dimensiuni de poziționare valorică, infinitezimale, care țin de har, de talent, de atitudine și altitudine spirituală.

„Viața - o școală, de la leagăn până la mormânt”

Una dintre constantele exis­tenței umane rezidă în învățarea permanentă, în îmbogățirea cu noi conduite, în perfecționarea de sine. Omul ființează și devine ceea ce este prin educație. O achi­ziție devine stabilă, valoroasă, prin antrenare, prin punere la treabă, prin consecințe. „Educa­ția este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare și moralizare a omului, iar scopul edu­cației este de a dezvolta în individ toată perfecțiunea de care este susceptibil” - scrie Kant în tratatul său de pedagogie. O persoa­nă cu adevărat responsabilă caută să recepteze noul, să-l înțe­leagă, să-l semnifice, să și-l asume sub diferite moduri. De asemenea, formarea presupune rabatere reflexivă asupra sinelui, autodirijare, autoapreciere și reconstrucție comportamentală. Or, acest lucru obligă la dispozi­ție de reînnoire continuă și de restructurare a propriului dispozitiv achizitiv, flexibilitate și receptivitate în raport cu ce se ivește pe parcurs.
Educația, ca procesualitate, dar mai ales sub aspectul conse­cințelor, începe chiar înainte ca ființa să se nască, calitatea și predispozițiile ei fiind directivate de viitorii părinți, de generatorii biologici ai unei persoane. De asemenea, nu se poate spune că o persoană este „încheiată” sub aspect educativ, în orice moment sau situație putând descoperi și ceva nou. „Pentru fiecare om - notează Comenius - viața sa este o școală, de la leagăn până la mormânt.” Și tot pedagogul ceh consideră că „tot ce suntem, ce facem, ce gândim, vorbim, urzim, dobândim și posedăm nu este altceva decât o anumită scară pe care ne urcăm din ce în ce mai mult, spre a ajunge cât mai sus, fără însă să putem atinge vreodată suprema treaptă” (Didactica magna). Ideea de mai sus, de factură evident creștină, face parte din fondul principial al învăță­turii noastre de fiece zi: persoana se poate mântui, adică perfecta, prin efort, voință și lucrare individuală, până în ultima clipă, pentru a accede la frumusețea și altitudinea veșniciei.
În fond, ceea ce contează nu este dimensiunea cantitativă a formării, consecințele imediate și manifeste la nivelul unor reu­șite de moment, relevate prin proceduri deosebit de bine puse la punct, chiar birocratice, ci calitatea emergentă pe termen lung, manifestată la nivelul unor conduite infra-bazale, care directivează și aureolează gesticula­țiile mici, dau substanță a tot ce facem, aduc semnificație și greutate valorică actelor noastre. Nu știința de carte este importantă, ci ceea ce faci cu ea; nu profesionalismul și tehnicismul sterp, ci consecin­țele acestora în plan procesual, comunitar, social; nu diplomele sau acreditările afișate în portofoliul personal, ci ceea ce faci efectiv alături de semenii tăi; nu talentul sau inteligența epatantă, ci stăruințele nevăzute ale lucrării și procesării tale sufletești.

Profesorul, o „aplicație” vie pentru elevii săi

Reformarea educației nu se reduce doar la cadrul normativ, explicitat prin documente curriculare, proceduri, metodologii, recomandări; ea vizează mentali­tăți și atitudini, acțiuni mai puțin vizibile, direct testabile. Accentul se deplasează de la general la individual, de la cadrul instituțional la proces, de la formal la real, de la sistemul imper­sonal la persoana concretă. Iar în această ecuație, profesorul de­ține cheia principală; el însuși trebuie - mai întâi - sensibilizat și pregătit pentru a imprima elevilor nevoia de a deveni responsabili, autonomi în legătură cu procesul în care au intrat. El se va comporta la activitățile sale ca un model de (auto)educație pentru elevii săi, o „aplicație” vie în raport cu cunoașterea, cu lumea, cu elevii săi. Într-un anumit sens, profesorul devine un „coleg de învățare”, alături de elevii pe care (și cu care) îi educă. Trebuie demitizate prejudecăți mai vechi privind atotcunoașterea sau infailibilitatea cognitivă a dascălilor. Cadrele didactice însele vor „coborî” de pe soclurile pe care s-au așezat, cu sau fără voia lor, cu precauție și sinceritate, căutând - împreună cu elevii - soluții, rezolvări, adevăruri ca pentru prima dată - sau chiar pentru prima dată! Trebuie să avem ini­țiativa de a ne etala adevărata față (căci sinceritatea și inocența pot cuceri) și curajul de a ne coborî singuri de pe soclul pe care ne-am „cocoțat”. Se știe - de pildă - că Fericitul Augustin, în calitate de pedagog, recomanda învățăto­rilor să facă din fiecare curs o creație, o reîncepere a cunoașterii alături de elevi, căci „cu cât suntem mai uniți sufletește cu elevii noștri, cu atât și nouă ni se prefac lucrurile vechi în lucruri noi”.
Așadar, e de lucrat în ceea ce privește poziționarea și așezarea noastră în raport cu educația și educații. În calitate de profesori, cea mai importantă componentă este disponibilitatea de a aprinde și întreține dorul perfecționării, care din punct de vedere procesual se află la celălalt, la educat. Acest dar trebuie oferit educatului: putința de a se educa el însuși. Educația făcută de profesor este antecedentul a ceea ce trebuie să facă individul mai târziu, pe tot parcursul vieții: cultivarea unei predispoziții căutătoare, o inițiere în descoperire, un debut, un ajutor pentru auto-ajutor!