Produsele eco, mănăstireşti şi modernitatea ambiantă

Curentul de consum „bio” ecologic l-am cunoscut şi „gustat”, la propriu, încă de la începuturile sale, pe când mă aflam la studii în Occident. Cu toate acestea, puiul de ţăran din mine, sceptic, care a avut şansa să vadă şi să guste ultimele tresăriri ale unei agriculturi curat tradiţionale, se întreba mirat cum se face că fructele ştampilate „organic” prezente în galantare sunt la fel de mari, strălucitoare şi fals atrăgătoare precum cele industriale. Sau faptul că începuseră deja să apară primii profitori bio, care mimau prin formule inteligente şi etichete înşelătoare starea de natură, puritatea pierdută, grădina bunicilor. Metonimie de tip comercial. Mă întrebam atunci dacă BIO nu va ajunge încet, încet o nouă „religie” de consum (cu ghilimelele de rigoare în acest caz) a omului modern şi cum va răspunde societatea românească la această tendinţă. Fiecare popor are propria sa cale de a reacţiona la schimbările din alimentaţie. Mă întrebam, tot în acea vreme, dacă produsele zise „de mănăstire”, provenite din mediul monastic mai exact, ca posibilă reacţie de apărare în faţa falsurilor, nu vor fi iarăşi la mare căutare, mănăstirea fiind percepută a fi conservatorul ultim al unei lungi tradiţii culinare şi meşteşugăreşti. Am prins aceste gânduri şi preocupări într-un volum apărut acum ceva vreme, Religia în Fapt, Editura Eikon, 2015.

Nu consumăm doar alimente, consumăm simboluri

Recitind toate aceste gânduri şi rânduri, după un deceniu, mi-am dat seama - dacă mai era nevoie - că atunci când ne apropiem de subiectul bio-eco-natural nu studiem doar hrana şi modul de a ne hrăni, ci şi o multitudine de domenii sociale, politice, economice. „Nu consumăm doar alimente, consumăm simboluri”, după cum genial a intuit sociologul francez Jean Baudrillard încă din 1968, în volumul „Le Systeme des objets” („Sistemul de obiecte”). Alimentaţia noastră de astăzi, cu rare excepţii, este standardizată, depersonalizată, insipidă, lipsită de fantezie şi de diversitate, ultra-procesată, oricâte ambalaje şi etichete strălucitoare ar folosi producătorii. Dincolo de mărci şi produse susţinute de campanii publicitare agresive, consumatorii ştiu instinctiv că alimentele şi-au pierdut funcţia-simbol, nu le mai oferă satisfacţie, nu doar gustativă, ci şi culinară, fără a mai vorbi de capacitatea creativă şi de relaţionare. Fără a mai vorbi de faptul că, în ultima vreme, alimentaţia bio-idealizată a intrat chiar şi în dezbaterea politică, mai ales prin intermediul reţelelor sociale, un subiect aparte, important, care ar merita să fie dezvoltat într-o bună zi. Răspunsul bio-eco românesc este o reacţie la această stare de fapt şi face referinţă, via instrumentarul publicitar, la ima­ginarul nostru naţional, pierdut, sacrificat şi apoi regăsit. 

Un exemplu de urmat

Printre răspunsurile la această stare de fapt se numără şi produsele de mănăstire, de la cosmetice şi produse de igienă la sucuri, siropuri şi mai ales diverse leacuri, creme, tincturi etc. de o uluitoare diversitate şi mare eficacitate. Am văzut de-a lungul acestui deceniu cum încercările timide ale unor mănăstiri care vindeau unguente şi pomezi ambalate mai degrabă modest, la marile pelerinaje de la Iaşi şi Bucureşti, s-au profesionalizat şi transformat în adevărate branduri de renume, unele dintre ele exportate acum şi în Occident, care nici el nu duce lipsă de astfel de produse. Interesant este faptul că această adaptare s-a realizat din mers, fără studii de piaţă elaborate sau altceva, ele fiind deci un exemplu de urmat pentru oricine vrea să aibă succes în domeniu.

Un alt semn al acestei nevoi de natural şi de autentic este succesul din ultima vreme al cărţilor de gastronomie inspirate de lumea mănăstirilor. Ele propun bucate fireşti, simple şi extrem de gustoase în acelaşi timp, care nu cer cunoștințe deosebite de preparare, ci doar pricepere, pasiune şi dragoste, exact ingredientele de bază ce le putem întâlni în mediu monastic. Aşa cum este, de pildă, cartea monahului Efrem Derventinul, „Secretele bucătăriei mănăstireşti”, Editura Lumea Credinţei, 2020, pentru care personal am făcut o adevărată pasiune: atât de bine sunt împletite aici latura practică cu cea gastronomică şi, de ce nu, duhovnicească, a tainei cuhniei. Nu este o formă de publicitate, ci doar una de satisfacţie şi entuziasm faţă de lucrul bine făcut.

O întreagă poveste a Tradiţiei

Au mai apărut, odată cu dezvoltarea şi democratizarea internetului, a comerţului online şi a firmelor de curierat rapid, şi site-uri specializate în comerţul cu produse mănăstireşti. Interesant mi se pare faptul că multe dintre produsele propuse spre vânzare vin din străinătate, ceea ce arată, cred, că starea de bio nu cunoaşte frontiere - desigur, nu este vorba doar de resursele de producţie sau cele economice. În fine, ar fi multe de spus despre experienţa de cumpărare a acestor produse, un spectacol în sine. Am văzut de-a lungul timpului, în pelerinaje, cum se raportează oamenii la aceste produse, cum le dau târcoale, le încearcă, sunt convinşi de puterea lor terapeutică şi calitatea lor, de „harul” încapsulat în ele. Clientul nu mai cumpără o simplă cremă cu gălbenele sau un „ceai mănăstiresc”, ci o întreagă poveste a Tradiţiei (cu T mare), o regăsire a rădăcinilor, plus atracţia şi respectul arătat hainei monahale. Fără a mai vorbi de dimensiunea darului: cumperi pentru tine, dar cumperi şi pentru a ajuta, indirect, comunitatea care a fabricat acel produs. Cumperi şi o parte din pelerinaj pentru cei rămaşi acasă, departe, care nu au putut veni la eveniment. Un amestec de simţăminte, senzaţii şi sentimente pe care nu-l vom resimţi niciodată într-un supermarket, oricât de sofisticate ar fi strategiile de prezentare.

Paradoxal (sau nu), odată cu modernizarea accelerată a societăţii româneşti, acest tip de produse eco-mănăstireşti au un frumos viitor în faţă. Este unul dintre ultimele simboluri menţionate mai sus care ne-au mai rămas, poate cel mai accesibil, dar şi cel mai greu de pierdut, pentru că mănăstirile au fost, dintotdeauna, bastioane ale rezistenţei la schimbarea impusă cu orice preţ. Cred că viitorul ne va da dreptate.