Icoana, ca răspuns la criza omului modern

Mai jos aduc în atenţia cititorilor câteva reflecţii despre rolul şi misiunea iconarului de azi. Sunt gânduri venite din partea cuiva care, deşi nu lucrează în domeniul artei, este preocupat de o înţelegere mai profundă a ceea ce înseamnă icoana.

Deşi artistul iconar se încadrează în limitele unei tradiţii, libertatea spiritului său creativ nu este anulată, doar că orientarea sa nu mai este către sine, într-un sens individualist, ci către Dumnezeu şi către cei cărora li se adresează prin pictura sa. El îşi înţelege talentul nu ca pe o proprietate a sa, prin care îşi poate aroga libertatea deplină de a se exprima în primul rând pe sine, ci ca pe un dar de la Dumnezeu, prin care este menit a sluji celorlalţi şi a face din opera sa mărturisire. În acest mod, arta capătă un rol relaţional, creează comuniune. Andrei Tarkovski, care a făcut din film rugăciune, scria că „spiritul comuniunii este unul dintre cele mai importante aspecte ale creativităţii artistice”.

Cum arată actorul Jonathan Jackson în cartea sa Taina artei. A deveni artist după chipul lui Dumnezeu, aşa cum rugăciunea este relaţională, la fel ar trebui să fie şi arta. Acelaşi lucru îl subliniază pictorul Horia Bernea, când spune că artistul „trebuie în acelaşi timp să păstreze şi să comunice (mărturisească)”, fiind un „conservator al unui tezaur spiritual, sursa de identitate pentru el și ceilalți”. Tot el nota că artistul trebuie să-i ajute „pe ceilalți să comunice cu propriile lor rădăcini, un rol care este esențialmente legat pentru noi de tradiția ortodoxă”.

Cum poate artistul iconar de astăzi să creeze, prin icoanele sale, comuniune cu omul de azi, un om grăbit, închistat în grijile lumeşti sau sedus de abundenţa de imagini şi pseudo-oferte ale lumii mediatice sau virtuale, care-l confiscă din sine într-o pseudorealitate dizolvantă? Cum îl poate face să conştientizeze cât mai viu adevărul pe care-l afirma Bernea - „Nu mă pierd datorită icoanei”? Cum reuşeşte ca, rămânând fidel tradiţiei iconografice, să facă legătura cu actualitatea, pentru a se adresa acestui om contemporan?

În istoria iconografică, fiecare perioadă a purtat o amprentă a epocii şi a locului. Şi perioada pe care o traversăm poate veni cu o amprentă a ei, fără să creeze o ruptură de tradiţie. Tradiţia nu înseamnă doar conservare, ci şi dialog, prin care se creează o punte vie între ieri şi azi. Dacă altădată amprenta era dată de un centru, de Bizanţ, o caracteristică a epocii de azi o reprezintă diversitatea şi o mai mare libertate creativă, de care artistul poate ţine cont, pentru a ajunge la sufletul omului actual, fără a însemna aceasta o ieşire din limitele Tradiţiei. El poate face o sinteză din ceea ce simte mai relevant sau mai în consonanţă cu sufletul său din istoria iconografiei şi din tradiţie, iar în această sinteză să aducă şi originalitate, şi spontaneitate - trăsături care se remarcă şi în lucrările marilor artişti iconari din istorie.

De altfel, chiar bisericile cu fresce vechi, care sunt capodopere, devin modele care pot inspira iconarul contemporan. În cazul acestora, nu întâlnim una care să o copieze pe cealaltă, întrucât se găsesc rar scheme preluate de la una la alta. Este evident că nu se manifestă o standardizare, un automatism. Pictorii erau vii, organici, nu se limitau la sau nu copiau o rețetă, un tipar. Pictura lor respecta canoanele, dar purta şi amprenta locului, precum şi o marcă personală (de exemplu, pictorii frescelor de la Arbore, Snagov, Hurezi şi altele).

Copierea unor modele consacrate sau preluarea în mod automat a unor scheme nu-l vor ajuta pe artistul iconar să creeze acel dialog cu omul contemporan, chiar cu omul din afara Bisericii, fiindcă Dumnezeu Se descoperă tainic şi viu prin icoană nu doar omului din interiorul spaţiului eclezial. O tendinţă periculoasă, influenţată de duhul lumii de azi, este de a produce în viteză şi de a copia tipare - de altfel, o caracteristică a societăţii industrializate şi tehnologizate. În acest mod, nu numai că iconarului i se toceşte treptat sensibilitatea, dar ajunge să îşi piardă şi libertatea spiritului creativ pe care trebuie să îl aibă un artist, pentru a simţi bucuria muncii sale, prin care are menirea de a crea o legătură cu adevărat vie între ceea ce ilustrează şi privitor. Este important să subliniem acest aspect, având în vedere că misiunea primordială a iconarului este de a sluji, de a crea comuniune şi de a-L mărturisi pe Dumnezeu prin arta sa.

Cum poate reda icoana mai viu, mai aproape de sensibilitatea omului de azi, frumuseţea şi apropierea lui Dumnezeu? Cum ar putea contracara efectele nocive ale kitsch-ului, care degradează până la anulare simţul frumosului? De multe ori, omul care intră într-o biserică, privind desenul general/ icoanele, simte mai curând o senzaţie de apăsare pe care i-o induce o compoziţie încărcată, caracterizată prin forme şi culori contrastante, adesea stridente, ochiul sesizând un amestec neinspirat între proporţii, culori, ornamente sau elemente care nu se aşază într-o armonie unele cu celelalte, ci într-un dezacord supărător.

Sufletul omului contemporan e obosit de explozia de imagini şi culori emanate de ecrane şi de reclamele comerciale, precum şi de componentele kitsch-ului care i-a contaminat lumea înconjurătoare. Astfel, simte nevoia de o simplificare, de o imagine care să-l odihnească, să-l readucă în fire (cu alte cuvinte, să-l întoarcă la mişcările naturale ale firii noastre umane, orientată în mod firesc către Dumnezeu, către comuniunea cu El şi cu ceilalţi), o imagine prin care să redescopere armonia şi frumuseţea, către care sufletul tânjeşte. Prin urmare, el are nevoie să găsească în icoană un răspuns la căutările sale care nu sunt satisfăcute în lume - o lume dominată de dizarmonie, kitsch, de agitaţie şi zgomot.

Dacă imaginea mediatică/ digitală și kitsch-ul apelează la senzație și emoție pentru a seduce, icoana apelează la chipul lui Dumnezeu din om, pentru a-l călăuzi către asemănarea cu El, cu Dumnezeu - „comuniune personală” (Pr. Dumitru Stăniloae). Icoana nu are elemente senzuale și nu degajă nici o notă de sentimentalism. Ea vine cu o soluţionare la criza omului modern în primul rând prin propunerea unei perspective inverse faţă de cea derivată din individualism şi din duhul lumii de azi. Rostul icoanei este tocmai acela de a odihni sufletul şi a-l aşeza în starea de rugăciune şi de comuniune cu Dumnezeu şi sfinţii Săi.

Dacă icoana are menirea de a aduce omul în starea de rugăciune (cum lămurea cunoscutul istoric de artă rus Nikolai Tarabukin, „sensul icoanei este rugăciunea”), atunci ea are o capacitate puternică şi vie de a crea comuniune, de a ajuta sufletul omului să iasă din starea de singurătate creată şi propagată de cultura individualismului (înţeles ca egocentrism, ca atomizare şi, drept consecinţă, masificare a societăţii şi punere a sinelui în centrul lumii). Însă, pentru aceasta, ea trebuie să aibă acele calităţi care o sustrag din spiritul decadent al lumii (aşadar, şi dintr-un mediu marcat de kitsch/ denaturare a artei şi de dizarmonie) şi care, în acelaşi timp, o fac să vină în întâmpinarea omului de azi ca un răspuns viu la frământările şi căutările sale.

A nu mai fi în comuniune este, de fapt, marea tragedie a omului contemporan, reflectată pregnant în starea societăţii de astăzi, marcată de boli sufleteşti şi traume într-un grad pe care nu l-au cunoscut epocile anterioare. Găsesc potrivit să închei cu un citat sugestiv în acest sens din pictorul Horia Bernea, care atrăgea antenţia că „arta implică solu­ționarea unei probleme spirituale și mă interesează numai în măsura în care ea oferă o posibilitate de a contribui la soluționarea problemelor spirituale ale timpului nostru”.

(Prezentare susţinută în cadrul Atelierelor Synaxis, Casa Băniei, Craiova, 25 ianuarie 2025)