Curentul de consum „bio” ecologic l-am cunoscut şi „gustat”, la propriu, încă de la începuturile sale, pe când mă aflam la studii în Occident. Cu toate acestea, puiul de ţăran din mine, sceptic, care a avut şansa să vadă şi să guste ultimele tresăriri ale unei agriculturi curat tradiţionale, se întreba mirat cum se face că fructele ştampilate „organic” prezente în galantare sunt la fel de mari, strălucitoare şi fals atrăgătoare precum cele industriale. Sau faptul că începuseră deja să apară primii profitori bio, care mimau prin formule inteligente şi etichete înşelătoare starea de natură, puritatea pierdută, grădina bunicilor. Metonimie de tip comercial. Mă întrebam atunci dacă BIO nu va ajunge încet, încet o nouă „religie” de consum (cu ghilimelele de rigoare în acest caz) a omului modern şi cum va răspunde societatea românească la această tendinţă. Fiecare popor are propria sa cale de a reacţiona la schimbările din alimentaţie. Mă întrebam, tot în acea vreme, dacă produsele zise „de mănăstire”, provenite din mediul monastic mai exact, ca posibilă reacţie de apărare în faţa falsurilor, nu vor fi iarăşi la mare căutare, mănăstirea fiind percepută a fi conservatorul ultim al unei lungi tradiţii culinare şi meşteşugăreşti. Am prins aceste gânduri şi preocupări într-un volum apărut acum ceva vreme, Religia în Fapt, Editura Eikon, 2015.
x
