Educaţie şi integrare: Ne putem închina lui Socrate?

Am întâlnit, în unele texte, o comparaţie făcută între Iisus Hristos şi Socrate ca învăţători. De bună seamă, respectând proporţiile, putem sesiza anumite similarităţi între Socrate şi Iisus. Amândoi au suferit o moarte tragică, împreună au trăit în umilinţă, amândoi au crezut şi au acceptat duhul înnăscut şi ambii au avut un acut simţ al vocaţiei. Socrate, ca învăţător, a folosit, mai ales, calea raţiunii, pe când Iisus a apelat, cu preponderenţă, la credinţă, la raţiunile de dincolo de raţiune. Să spunem că cele două căi de accedere spre cunoaştere şi înţelepciune (uneori, destul de inegale în raport cu Marele Adevăr) nu sunt contrare, ci complementare.

Până unde poate merge comparaţia, din ce punct de vedere şi ce putem compara? Încercăm, cu mijloacele pedagogului, să creionăm un răspuns. Poate că cea mai profundă deosebire dintre cei doi stă în sorgintea, temeiul şi „raţiunea“ apariţiei lor în lume şi pentru oameni. Socrate este un simplu om, un „accident“ fericit, chiar dacă gândirea lui a plămădit un topos cultural care a străbătut epoci, dăinuind şi azi. Iisus are o origine divină, este Dumnezeu întrupat, face parte dintr-un „plan“ cosmic şi a resuscitat spiritual întreaga omenire. „Lecţiile“ lui Socrate au primit numeroase amendamente, „lecţia“ lui Iisus străluceşte în perfecţiunea ei pretutindeni şi definitiv. Învăţătura filosofului ne trage în jos, arată „micimea“ noastră, ne încurcă minţile, cea a Mântuitorului ne înalţă spre ceruri, arată cât de „mari“ putem ajunge, ne luminează. În perspectiva creştinismului, omul este o fiinţă suspendată între cer şi pământ, nedesăvârşită, dar care este chemată să intre în împărăţia perfecţiunii, prin comuniunea cu Dumnezeu. Această împlinire este posibilă prin orientarea interiorului uman către divinitate. Perfecţiunea, după Socrate, stă pitită şi ea într-o zonă transcendentă, în Ideea Absolută, ce nu-şi găseşte un corespondent pământean. E o ţintă care mai curând ne înspăimântă prin intangibilitatea ei, decât ne îndeamnă la o prefacere spirituală insistentă, continuă. Dar nu numai ţintele îi diferenţiază pe cei doi, ci şi mijloacele de atingere a acestora. Unele dintre capcanele maieuticii socratice sunt „figuri“ retorice destul de simple, construite pe inducerea adevărului (ştiut dinainte!) dinspre magistru către discipol (pe baza principiului „nu-i aşa că-i aşa?“). Educatul este condus pas cu pas înspre o idee la care profesorul ţine morţiş. Cel ce caută ceva nu face decât să consimtă că lucrurile stau aşa cum sunt zugrăvite de cel ce ştie. Conversaţia devine un fel de corsaj, o expunere camuflată, magistrul construind argumente în favoarea punctului său de vedere. Discipolul nu face decât să aprobe neputincios o ideatică ţeapănă şi inflexibilă. Pildele şi parabolele lui Iisus, dimpotrivă, îl menţin liber pe discipol, înţelesurile fiind o descoperire şi o „dumirire“ a celui aflat în căutarea adevărului. Iisus sugerează, cei din faţa Lui înţeleg. El „începe“ ceva, noi „sfârşim“. El ne face să aflăm că Adevărul Lui este pretutindeni (deci, şi în noi), mişcându-ne singuri şi liberi spre el. Urmându-i calea, descoperim „dumnezeirea“ din noi. Prin Socrate, o ştim, ne descoperim doar pe noi înşine. În ceea ce priveşte publicul, şi din acest punct de vedere constatăm diferenţe. Educaţii lui Socrate erau aristocraţi, exponenţi ai păturilor suprapuse, pe când cei ai lui Iisus erau, cel mai adesea, oameni simpli, „mici“ (tâmplari, pescari, vameşi, „păcătoşi“, desfrânate etc.). În primul caz, discipolii veneau la maestru, în al doilea, El îşi alegea discipolii. „Şi ei erau uimiţi de învăţătura Lui. Căci îi învăţa pe ei ca Cel ce are putere, iar nu în felul cărturarilor“ (Marcu, 1, 22). „Puterea“ de care se vorbeşte în Evanghelii nu este una epistemică, ideatică, statutară, ci una harică, prietenoasă, exemplificativă prin propria conduită. Ea aduce un adevăr nu al indiferentei ştiinţe, ci al responsabilei conştiinţe. Ea scoate la iveală „Adevărul, calea şi viaţa“ adăpostite în noi şi îndeamnă să le ocrotim, să le cultivăm. Adevărul lui Socrate ne umileşte, cel al lui Hristos ne mântuieşte. Şi mai este un aspect care nu suportă nici o asemănare. Socrate este un mare cărturar, pe care îl putem respecta pentru sclipirea minţii, a dialecticii sale şi a exemplarităţii sfârşitului. Pe Iisus, în schimb, îl venerăm pentru forţa regeneratoare şi întremătoare pe care o aduce, pentru promisiunea „începutului“ şi a punerii la treabă a „infinitului“ din noi. Cu El, speranţa unui „om nou“ se împlineşte. Iată de ce îl putem admira pe Socrate, dar de închinat ne-nchinăm lui Iisus Hristos. Prin Socrate rămânem în temporalitate, prin Iisus batem la porţile veşniciei. La Socrate ne uităm, lui Iisus ne rugăm. Primul este mare ca mulţi alţii, Celălalt potenţează „măreţia“ din noi prin raportare la unicitatea Măreţiei Lui.