Eminescu, din perspectivă religioasă

Ca multe alte aspecte ale vieții și operei lui Mihai Eminescu, și atitudinea sa față de Biserică și religie, în general, a fost teren de interpretare și mai puțin de dezbatere, cu toate acestea disputele nu au lipsit.

De la afirmația categorică și îndârjită că a fost ateu până la cea care îl consacră ca un creștin fervent - de aici și ideea de a fi canonizat -, interpretarea viziunii eminesciene în domeniul religiozității a acoperit toate nuanțele. Fără îndoială că aceste aspecte vor fi exploatate mai ales de atei și „liber cugetători”, care vor încerca să‑l situeze deasupra cutumelor religioase, dar și de dogmatici, care îl vor considera un credincios convins, cu o concepție religioasă bine definită, pe care nu vor înceta să o argumenteze prin scrierile poetului.

Adevărul este, ca întotdeauna, undeva la mijloc. Să nu uităm că Eminescu avea din familie o puternică formație religioasă, fapt mai puțin subliniat în abordările biografice, și atunci doar de o manieră superficială. Religiozitatea familiei sale era o caracteristică pe ambele linii; maternă și paternă, dar cu deosebire pe linie maternă. Apoi, bună parte din opera eminesciană este străbătută de filonul religiozității, augmentat și de prețuirea lui nețărmurită pentru istoria și tradiția poporului său, în care Biserica Ortodoxă a avut un rol hotărâtor în definirea acestui popor ca limbă, cultură și entitate națională.

Prin urmare, gândirea eminesciană nu putea decât să penduleze între diversele concepte filosofice, mituri, tradiții și religii, în căutarea adevărului. Și nici nu se putea altfel, atâta timp cât pentru Eminescu teza morții (a trecerii în neființă) și nădejdea învierii (revenirii la viață după judecată) erau cele două aspecte care oglindeau, pe de o parte, pesimismul schopenhauerian („Că vis al morții eterne e viața lumii‑ntregi” - Împărat și proletar - 1874) și, pe de altă parte, speranța învierii adusă lumii prin Iisus Hristos, Fiul Atotputernicului („El este moartea morții și învierea vieții” - Rugăciunea unui dac - 1879).

Pentru Eminescu, căutarea unui răspuns la filosofica constatare „dacă moartea are ultimul cuvânt, atunci viața este lipsită de sens” devine un deziderat, o dilemă vie, dar și un motiv de explorare a sensului vieții pe drumul mântuirii individuale și colective prin căutarea adevărului în biserică. „Menirea vieții tale - spune Eminescu - e să te cauți pe tine însuți. Adevărul este stăpânul nostru, nu noi stăpânii adevărului. Sucul învietor al gândirii este patima. Este vorba ca numai această patimă să aibă un obiect nobil și desigur că cel mai nobil este adevărul. Adevărul este în inimă, creierul nu este decât lacheul inimii” (Paștele - „Timpul”, 18 aprilie 1878).

Iată profilul unui „căutător al sensului existenței” pentru aflarea adevărului ca esență. Nu este mai puțin adevărat că răspunsurile la marile întrebări existențiale au variat în opera eminesciană de la dezamăgire la entuziasm, de la un pesimism ireductibil la un optimism debordant, în funcție de starea lui de spirit, de asperitățile vieții pe care trebuia să le înfrunte, de conjuncturile socio‑politice cu care era în război și, desigur, de evoluția cunoașterii.

Dincolo de toate acestea, Eminescu însă, prin afinitatea sa absolută pentru tradiția și istoria poporului său, nu putea fi decât un om al credinței strămoșești, pentru că el și‑a iubit patria și neamul cu toată puterea ființei sale, s‑a contopit cu trăirea și aspirația neamului său, prin urmare, conceptual, în gândire și în faptă, nu putea fi decât în sânul Bisericii Ortodoxe naționale. „Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoare a elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit și unificat limba noastră într‑un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu‑zise (...). Cine o combate pe ea și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal și orice i‑o veni în minte, dar numai român nu e (Liber‑cugetător, liberă‑cugetare - „Timpul”, 2 februarie 1879).

Aceste convingeri nu puteau prinde contur în afara unei puternice conștiințe religioase care, chiar dacă Eminescu nu era un practicant religios în adevăratul sens al cuvântului, ele se regăsesc cu asupra de măsură în scrierile sale. Mai mult, chiar dacă uneori îmbracă un caracter contradictoriu (Dumnezeu și om - 1873, Eu nu cred nici în Iehova - 1876), această conștiință transpare în majoritatea operei poetului. O ­mică incursiune în biografia poetului ne va lămuri pe deplin - ­zicem noi - asupra originilor acestor convingeri.

Atmosfera în care Eminescu a văzut lumina zilei era una prin excelență religioasă, pentru că însăși viața obișnuită a familiilor la acea vreme era strâns legată de practicarea credinței în viața cotidiană, dar și în toate momentele importante ale vieții. Preotul parohiei, prea cucernicul părinte Ioan Stamate, era o personalitate a locului adânc implicată în viața de zi cu zi a obștii. Mersul la biserică duminica era un lucru firesc, educația școlară - fiind la începuturile ei - era asigurată de Biserică, mai ales în mediul rural, preoții fiind primii dascăli ai națiunii.

Nici nu este de mirare că moralitatea, buna cuviință și respectul erau firești în comportamentul social, pentru că și cărțile de căpătâi în educarea copiilor erau Biblia, liturghierul și viețile sfinților. „Iată sunt două mii de ani de când (Evangheliile, n.n.) au ridicat popoare din întuneric, le‑au constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se crește omenirea” (Și iarăș bat la poartă - „Timpul” - 12 aprilie 1881).

Familia poetului era una religioasă prin tradiție, atât pe linie paternă, cât mai ales pe linie maternă. Bunicul patern, Vasile Eminovici, a fost dascăl de biserică. Provenit din Blaj (originea Eminovicenilor pare să fie din zona Făgărașului) se va stabili la Călinești, unde își va construi o casă și o bisericuță lângă ea, în care va practica ritualurile religioase ortodoxe pentru comunitate. Lângă casa părintească din Ipotești, familia avea o bisericuță (mai degrabă o capelă de familie care există și astăzi) și un mic țintirim în care sunt îngropați părinții poetului. Participarea la slujbele duminicale și la sărbătorile religioase era o cutumă a familiei. Până și oaspeții familiei se vor supune acestor reguli la care Gheorghe Eminovici ținea foarte mult, având în vedere și aspirațiile sale aristocratice.

Cu deosebire mama poetului, Raluca Eminovici - născută Jurașcu -, ființă religioasă, blândă, „îngenunchind pe la icoane” (G. Călinescu - Raluca Eminovici în Viața lui Mihai Eminescu, Ed. Saeculum, Buc. 1995, pp. 18‑19), în tristețea ei melancolică și resemnată, ținea cu strășnicie la respectarea rânduielilor și tradițiilor Bisericii. Însăși familia din care provenea mama poetului avea o tradiție religioasă bine conturată; doi dintre frații ei, Calinic și Jachift, alegând viața monahală (Jachift va ajunge stareț), trei dintre surori (Fevronia, Olimpiada și Sofia), precum și o nepoată de la sora sa Safta, pe nume Xenia, vor lua și ele drumul mănăstirii. Dintre surori, maica Olimpiada va ajunge și ea stareță la Mănăstirea Agafton.

Raluca Eminovici obișnuia să meargă destul de des în vizită la surorile ei (călugărițe la Agafton), zăbovind uneori cu săptămânile, însoțită de micuțul Mihai, ale cărui curiozitate vie și interes pentru tot ceea ce vedea și trăia la mănăstire avea să le impresioneze pe mătușile sale, mai ales pentru răbdarea cu care asista la ritualurile zilnice. Se pare că înclinația sa pentru carte o va impresiona pe Fevronia, care se va preocupa la modul foarte serios în a‑i desluși viitorului poet slova chirilică și înțelepciunea biblică. Ajunge astfel să cunoască, de mic copil, regulile și rânduielile bisericești, ritualurile, slujbele și cântecele religioase, cunoaște vechile scrieri bisericești și pătrunde taina descifrării lor, perfectându‑le apoi în lungile vacanțe petrecute aici, ca mai târziu să le folosească în activitatea sa de bibliotecar (vezi Eminescu și mirifica lume a cărții).

Până atunci însă îl va uimi pe primul său învățător, Scarlat Vojacek de Voiuski, prin ceea ce știa și prin rapiditatea cu care memora tot ceea ce i se spunea. Este de presupus că bună parte din vacanțele sale le va petrece în continuare la Agafton, unde mătușile măicuțe îl așteptau cu nerăbdare pe „Mihăiță al lor”, mai ales în perioadele când relațiile cu familia sa nu erau dintre cele mai bune din cauza rezultatelor școlare, nu întotdeauna la nivelul așteptă­rilor, ca să nu mai vorbim de abandonul școlar din 1864. Așa încât, cel mai probabil, și perioada aprilie 1864, când pierde examenele clasei a II‑a la Ober Gym­nazium‑ul din Cernăuți, și octombrie 1864, când se angajează copist la Tribunalul Botoșani (vezi Orizonturi eminesciene la început de drum), a fost petrecută tot la Agafton, în tovărășia măicuțelor, cărților și împrejurimilor care, în imaginația viitorului poet, capătă contururi lirice de vis (codrii de aramă, pădurea de argint, blânda lună etc.).

Judecând după fizionomia adolescentului Eminescu: timid, retras, mai puțin sociabil și iubitor de singurătate (Petru Rezuș - O copilărie nepereche, Ed. Ion Creangă, Buc., 1990), atmosfera de la Agafton pare cea mai potrivită pentru viitorul poet cugetător. Oricum, această supoziție pare mult mai plauzibilă decât boema teatrală invocată de G. Călinescu cu trupa Tardini‑Vlădicescu (G. Călinescu - Viața lui Mihai Eminescu).