Episcopul Vartolomeu Stănescu sau despre măreţiile şi micimile modernităţii

În anul 1902 îşi începeau ucenicia la Facultatea de Teologie din Bucureşti trei tineri care se vor impune în timp ca personalităţi remarcabile ale Bisericii Ortodoxe Române: Visarion Puiu, Vartolomeu Stănescu şi Iuliu Scriban. Colegi şi, în acelaşi timp, buni prieteni, toţi de o mare inteligenţă şi de un temperament adesea vulcanic, aceştia vor marca în mod profund viaţa Bisericii, timp de mai multe decenii. Meritul lor cel mai important este, indiscutabil, uriaşul efort de recuperare a rostului şi a demnităţii Bisericii în societate, printr-un dublu proces: de renaştere a Tradiţiei ortodoxe şi de valorificare a marilor curente intelectuale europene din epocă, favorabile creştinismului şi Bisericii, pentru a îndreptăţi şi articula prezenţa instituţiei ecleziastice într-o societate românească din ce în ce mai influenţată de o modernitate indiferentă la valorile credinţei.

Cei trei vor promova în mediul ortodox românesc ideile „creştinismului social“, curent care cunoaşte în acea perioadă o dezvoltare excepţională în Occident, şi vor milita pentru o religiozitate mai exigentă, bazată pe o cateheză atent coordonată, care nu excludea cultura laică. Aceste coordonate le vom regăsi deplin manifestate în însăşi viaţa lor: toţi trei vor intra în monahism, căutând să reabiliteze prin toate mijloacele această instituţie fundamentală a creştinismului, ei înşişi vor fi cărturari în toată puterea cuvântului şi vor căuta, din diversele funcţii pe care le-au ocupat, să crească rolul social al Bisericii. În acelaşi timp, au fost mereu preocupaţi ca achiziţiile Bisericii să aibă efecte pozitive şi în viaţa neamului românesc, de al cărui destin s-au simţit permanent legaţi. Ei au fost şi au rămas pe toată durata vieţii lor mari „naţionalişti“, însă în calitatea lor de români şi nu de oameni ai Bisericii. Au înţeles foarte bine că Biserica este universală, nefiind apanajul vreunui neam, dar asumarea valorilor ei în viaţa neamului românesc, entitate naturală, nu poate fi decât benefică. Dacă de-a lungul veacului al XIX-lea Biserica nu a fost văzută decât ca un soldat în slujba Statului, cu misiune să apere identitatea românească, acum Biserica era ridicată la rangul de învăţător al neamului, distinct de Stat, cu propria energie şi identitate, a cărui misiune era, în principal, ridicarea spirituală şi morală a comunităţii. Discurs despre misiunea Bisericii Această schimbare radicală de paradigmă poate fi lesne sesizată dacă analizăm discursul ţinut pe 4 noiembrie 1913 de PS Vartolomeu Stănescu, pe atunci arhiereu cu titlul Băcăoanul, cu ocazia învestirii în funcţia de administrator al Casei Bisericii. Pornind de la întrebarea „Ce urmăreşte Biserica în viaţa popoarelor?“, arhiereul Vartolomeu oferă un răspuns complex, cu ecouri valabile şi azi. În concepţia PS Vartolomeu, principalul scop al Bisericii este mântuirea credincioşilor, însă, alături de acesta, mai există două ţinte sociale care „interesează deopotrivă şi pe cei ce cred, şi pe cei ce nu cred“. Acestea sunt: păstrarea „unităţii sufleteşti a rasei“ (cf. limbajului epocii) şi educarea din punct de vedere moral a poporului. Evident, nu doar Biserica păstrează unitatea neamului. Există în acest scop şi legile, şcoala şi interesul economic, dar ele nu pot avea înrâurirea pe care Biserica o poate avea. Legea prezintă trei mari impedimente: este lipsită de statornicie, schimbându-se după timpuri şi nevoi, este incapabilă să acopere întregul câmp al vieţii, inima şi conştiinţa scăpând prevederilor legale, şi, nu în ultimul rând, ea nu se aplică aproape niciodată în mod egal pentru toţi. Şcoala, la rândul ei, se adresează în cea mai mare parte inteligenţei, nu şi subconştientului. Or, acest subconştient nu poate fi modelat decât prin acţiunea „mistică“ a Bisericii. În sfârşit, în ceea ce priveşte interesul economic, acesta, „chiar când uneşte pe oameni, nu face însă decât să despartă sufleteşte pe indivizi; pentru că, fiind imboldul luptei pentru trai, el îl face pe fiecare individ să se afirme aparte ca o lume opusă celorlalţi indivizi, prin anumitele lui drepturi personale“. În concluzie, numai Biserica are puterea de „a îndeplini unitatea sufletească a raselor“. „Şi, când zic Biserica, spune mai departe PS Vartolomeu, nu înţeleg numai Biserica creştină, ci înţeleg orice instituţiune predicând o doctrină transcendentă, şi cu o regulă de conduită generală şi eternă, prin care ţinta finală a scopului vieţii se ridică mai presus de timp şi spaţiu. De aceea, peste tot şi întotdeauna, conştiinţa religioasă s-a confundat cu conştiinţa naţională a popoarelor“. Prin urmare, relaţia dintre conştiinţa naţională şi cea religioasă este un dat natural, valabil în orice timp şi spaţiu, de care toţi trebuie să ţină seama. Astfel, implicarea Bisericii Ortodoxe Române în viaţa „neamului“ nu este câtuşi de puţin ceva straniu, în afara rânduielilor generale. În ceea ce priveşte al doilea scop social al Bisericii, arhiereul Vartolomeu afirmă că „nici un sistem de morală nu este întemeiat pe un scop moral mai înalt, pe o dragoste de aproapele mai curată şi pe izbânzi mai desăvârşite împotriva slăbiciunilor şi imperfecţiunilor omeneşti, ca morala predicată de Sf. Biserică a creştinilor“. Asumarea modernităţii şi corecta relaţie Biserică-Stat Pentru îndeplinirea acestor scopuri, „care interesează deopotrivă şi pe cei ce cred, şi pe cei ce nu cred“, Biserica trebuie să aibă la îndemână mijloace numeroase, care să fie mânuite „în ce priveşte directiva numai de acei reprezentanţi ai ei pe umerii cărora apasă şi răspunderea îndeplinirii acestor scopuri“. Din păcate, în societatea românească, Biserica nu dispune de aceste mijloace, stare de lucruri determinată, în opinia PS Vartolomeu, de transformările sociale care, „agitând prea mult spiritele pentru cucerirea libertăţilor publice, le-au făcut să săvârşească asupra instituţiunilor trecutului foarte multe uitări şi abuzuri“. Biserica are un caracter etern, ceea ce înseamnă deopotrivă că este o instituţie care aparţine trecutului, dar şi viitorului. Venind din trecut, ea a fost asociată cu acele regimuri împotriva cărora „spiritul modern s-a luptat de la Renaştere încoace pentru cucerirea libertăţilor politice“. Dar, în condiţiile în care aceste libertăţi au fost cucerite şi s-au consolidat în conştiinţele oamenilor, o asemenea atitudine nu-şi mai avea rostul. Vechile tipare ale luptelor ideologice trebuiau depăşite, iar valoarea socială a instituţiei ecleziastice trebuia redescoperită, urmându-se „logica vieţii“. Această „logică a vieţii“ ţine cont de faptul că o societate care pune la baza ei libertatea şi care are drept scopuri conservarea şi perfecţionarea individului se întemeiază pe următoarele principii: „1. Împărţirea muncii, 2. Specializarea în ocupaţiuni şi 3. Descentralizarea instituţiilor“. „Prin împărţirea muncii, spune episcopul Vartolomeu, se uşurează sarcinile şi se sporeşte în acelaşi timp şi producţia; prin specializare se îmbunătăţeşte calitatea producţiei, pentru că anumite munci se încredinţează unor anumite persoane, anume pregătite pentru priceperea şi mânuirea lor; iar prin descentralizare li se recunoaşte instituţiunilor libertatea de acţiune, care este prima condiţiune a responsabilităţii lor“. Toate acestea con-stituie noi argumente menite să afirme dreptul Bisericii de a avea deplina libertate de acţiune în propriul domeniu de activitate, precum stăpânirea deplină asupra mijloacelor de acţiune, „în virtutea căreia, numai, poate fi făcută răspunzătoare de îndeplinirea sau nu a scopurilor ce urmăreşte“. Pentru episcopul Vartolomeu, modernitatea nu este câtuşi de puţin ceva malefic, dimpotrivă. El se delimitează de „concepţiunea tradiţionalistă a timpurilor antico-medievale“, caracterizată prin: „1. absolutismul în guvernământ şi 2. sclavia în clasele sociale“, deoarece în această perioadă „spiritualul sau Biserica şi temporalul sau Statul trăiră într-un amestec foarte păgubitor intereselor individului şi propriilor lor scopuri“. În schimb, epoca modernă este dominată de concepţia „contractului social“, bazată pe principiul că „toate puterile emană de la naţiune“, din care s-au precizat cele două caracteristici ale noii societăţi: „egalitatea în drepturile civile pentru toţi membrii unei naţiuni şi răspunderea faţă de naţiune a guvernanţilor ei“. Noua concepţie a adus o mulţime de avantaje, sub toate aspectele, însă a clacat adesea când a venit vorba de domeniul spiritualului. Cu toate că acesta a fost sustras şi scutit, după cum e şi firesc, de formula „Toate puterile emană de la naţiune“, în realitate s-au comis abuzuri generate de „puterea de sugestiune“ pe care principiul enunţat o are asupra oamenilor. Adesea, „guvernatorul laic“ a considerat că „şi în cele sfinte, puterile ar emana tot de la naţiune; de unde, bineînţeles, tendinţa şi deprinderea pentru guvernatorul laic de a se amesteca cât mai larg în trebile bisericeşti“, fapt contrar însuşi spiritului modernităţii. Vlădica Vartolomeu îşi încheia discursul subliniind că temporalul şi spiritualul „sunt două funcţiuni sociale zidite în însăşi fiinţa societăţilor omeneşti şi fără de care societăţile omeneşti n-ar putea nici să se conserve, nici să se perfecţioneze“, idee care se opune concepţiei că problemele spirituale ţin exclusiv de sfera privată a individului. În sprijinul acestei idei sunt invocate mari nume ale sociologiei, precum H. Spencer, R. Worms, Durkheim sau Novicov, fapt care dovedeşte cu prisosinţă lecturile vaste ale episcopului român, în concordanţă cu spiritul de atunci al Europei. Un vlădică cu multe iniţiative Devenit în 1920 episcop al Râmnicului, PS Vartolomeu Stănescu a iniţiat ample reforme în spiritul ideilor generoase enunţate mai sus. Foarte succint, Preasfinţia Sa a iniţiat „Renaşterea“, Asociaţia Preoţilor Olteni, stabilindu-i următoarele obiective: a) cultivarea pe plan teologic şi social a preoţimii printr-un cât mai strâns contact cu cartea şi prin folosirea, colectiv, a experienţelor şi iniţiativelor individuale probate; b) un plan uniform şi unitar de acţiune socială a clerului; c) culturalizarea, evanghelizarea şi moralizarea satelor şi oraşelor prin fapte şi înfăptuiri; d) cultivarea simţământului de solidaritate între preoţi, pe de o parte, şi între preoţi şi popor, pe de altă parte; e) crearea de venituri proprii preotului, individual, şi preoţimii, în general, pentru sprijinirea celor în suferinţă, încurajarea celor merituoşi, pentru înlesnirea operei sociale ce avea de înfăptuit şi, eventual, de a se susţine singură când vremurile i-ar fi potrivnice; f) apărarea prestigiului Bisericii şi preoţimii, fie colectiv, fie individual. Aproape fiecare parohie avea bibliotecă pusă la dispoziţia credincioşilor, cor bisericesc, cantină pentru săraci, organiza conferinţe sau şezători. Preoţii se perfecţionau în cadrul cercurilor parohiale. Fondurile pentru activitatea socială a Bisericii proveneau în mare parte din resurse proprii. De asemenea, vlădica Vartolomeu a iniţiat întemeierea băncilor populare ale preoţilor, în cadrul sistemului cooperatist, prin intermediul cărora s-au asigurat bani, atât pentru preoţii bătrâni sau aflaţi în nevoie, cât şi pentru a finanţa cantinele sociale sau alte activităţi. În dezvoltarea acestui sistem, un rol deosebit l-a avut preotul Ioan Marina, viitorul patriarh Justinian. Nişte politicieni nemulţumiţi şi atacul la autonomia Bisericii Marile realizări ale PS Vartolomeu au fost umbrite de numeroasele conflicte cu oamenii politici locali. Punctul de plecare a fost gestul episcopului de a retrage banii episcopiei de la băncile patronate de partidele liberal şi ţărănesc şi de a-i depune la o bancă a Bisericii. Faptul a nemulţumit profund, mai ales că atunci criza economică era în plină manifestare, iar aceste bănci aveau nevoie de banii episcopiei pentru a supravieţui. În consecinţă, a fost atacat atât în presă, cât şi în parlament, prin interpelări ale deputaţilor din Oltenia. Principalele acuze erau proasta gestionare a fondurilor episcopiei şi vânzarea funcţiilor de preot, adică fapte pentru care un episcop putea fi caterisit. Numeroasele controale financiare efectuate n-au arătat nici o încălcare a legii, iar acuzaţia de vânzare a posturilor de preoţi s-a dovedit la fel de lipsită de fundament. Reacţia episcopului vâlcean în faţa acestor şicane i-a surprins pe oamenii politici, anume decizia ca preoţimea să iasă din cadrele partidelor politice. În cadrul conferinţei clerului din Oltenia din 11 noiembrie 1935, primul punct al ordinii de zi a fost: „măsuri de luat, sub formă de sancţiuni, faţă de toţi preoţii care au rămas de aci înainte în partidele politice“. Acestea erau: a) înlăturarea din băncile preoţeşti, cu restituirea sumelor depuse şi achitarea împrumuturilor; b) retragerea avantajelor oferite de societatea „Renaşterea“, căminul cultural, sanatoriul; c) nealegerea în nici unul din comitetele de reprezentare ale societăţii sau în alte comisii în viitor; d) pierderea rangurilor bisericeşti; e) pedepsirea anuală pentru tot timpul cât vor rămâne în partidele politice, cu oprirea din serviciu şi reţinerea salariului pe o lună, la care se adaugă încă o lună de pocăinţă la Schitul Frăsinei - Vâlcea. Pe de altă parte, partidele politice trebuiau să recunoască secţiunilor judeţene preoţeşti dreptul de a-şi avea câte un reprezentant în Cameră şi Senat, pentru apărarea intereselor acestei categorii. Mandatul urma să se acorde şi să se retragă de către aceste secţiuni. Dincolo de insolitul gestului, dincolo de interesele personale ale episcopului în această acţiune, rămâne actul foarte curajos de a pune stavilă unor gesturi ale politicului care impietau autonomia bisericii. Denigratori şi apărători ai episcopului Vartolomeu Reacţiile clasei politice faţă de acţiunile ierarhului vâlcean au fost extrem de dure, mai ales că PS Vartolomeu declarase public că va sprijini partidul care va fi de acord cu aceste măsuri. Nu mai puţin de 60 de deputaţi au propus o moţiune prin care cereau Guvernului să ia măsuri la adresa episcopului „rebel“. Mai mult, deputatul I. Plessia a cerut, în plenul Camerei, nici mai mult nici mai puţin, ca PS Vartolomeu să fie trimis în faţa unei comisii medicale pentru a se vedea dacă are discernământ (!), iar dacă s-ar fi dovedit că avea, atunci urma să fie trimis în judecata Sfântului Sinod şi a Înaltei Curţi de Casaţie. Acestor solicitări, ministrul de Interne, Ion Inculeţ, le răspundea în felul următor: „Acest înalt prelat a trecut toate marginile unei atitudini potrivite. În ce priveşte Ministerul de Interne, acesta a făcut toate demersurile, dar s-a oprit la poarta Sf. Sinod, de unde trebuie să le reia altă autoritate, mai competentă“. Concomitent, presa aservită politicului a declanşat o campanie sordidă de denigrare a PS Vartolomeu. În apărarea episcopului de Vâlcea s-au ridicat numeroase personalităţi, din diferite domenii, care au demonstrat punct cu punct netemeinicia acuzaţiilor care i se aduceau. Chiar şi regele Carol al II-lea, mereu la pândă pentru a submina partidele politice, mirosind că „afacerea Vartolomeu“ este o bună ocazie pentru el ca să mai câştige câteva procente la imaginea de „salvator“, l-a sprijinit. Vlădica Vartolomeu s-a lămurit însă repede de „bunele intenţii“ ale regelui, delimitându-se de acesta. O „preagraţioasă“ scoatere din scaun Devenit inamicul public nr. 1, PS Vartolomeu şi-a semnat condamnarea în momentul în care a permis unor tineri legionari să lucreze la drumul spre Mănăstirea Arnota. La luarea deciziei, nu apartenenţa politică a contat, ci dorinţa acestora de a face un lucru util. S-au găsit însă imediat denunţători care să-l prezinte pe episcop drept cel mai înfocat legionar şi un pericol major pentru ordinea de stat. Aceste „informaţii“ au căpătat greutate odată cu instaurarea regimului autoritar al lui Carol al II-lea, poliţia politică aservită „confirmând“ delaţiunile. În consecinţă, la 1 noiembrie 1938, prin „preagraţioasa“ grijă a regelui, episcopul Vartolomeu a fost obligat să-şi ia un concediu de doi ani, până la împlinirea vârstei legale de pensionare, când urma să se retragă oficial din scaun. A fost nevoie de mulţi ani ca reacţiile negative la vestea debarcării vlădicăi Vartolomeu să se stingă în Oltenia. Restul vieţii, Preasfinţia Sa şi l-a petrecut, în majoritate, la Mănăstirea Bistriţa, izolat şi uitat în mod voit, deoarece mulţi se temeau, în continuare, de personalitatea sa puternică. A trecut la cele veşnice la 2 noiembrie 1954. Cine trece pe la Bistriţa vâlceană poate vedea, pe coama dealului, casa unde şi-a petrecut ultimii ani PS Vartolomeu şi, în faţa ei, mormântul. Aflate ani de zile în părăsire, şi casa şi mormântul au fost restaurate după 1990, un semn firesc de respect pentru unul dintre cei mai importanţi ierarhi ortodocşi ai veacului trecut.