Episcopul Vasile Lăzărescu al Caransebeşului (1934-1941)

Un articol de: Daniel Alic - 22 Noiembrie 2010

Vrednicul de pomenire episcop Vasile Lăzărescu al Caransebeşului s-a născut în comuna Jadani (azi Corneşti), judeţul Timiş, la 1 ianuarie 1894. Pe lângă activitatea liturgică şi misionar-pastorală deosebită, tânărul episcop al Caransebeşului a fost profesor, dar şi-a îndreptat atenţia mai ales spre dezvoltarea şcolii teologice, care a dat Banatului câteva generaţii de preoţi bine pregătiţi.

A făcut studii la Cernăuţi, Arad, Budapesta şi Viena, după care, în septembrie 1920, a ocupat prin concurs Catedra de dogmatică şi morală, de la Academia Teologică din Sibiu, apoi de la Oradea. În anul 1928 a devenit călugăr, iar în 1929 a fost hirotesit arhimandrit.

A fost ales episcop al Caransebeşului de Congresul Naţional Bisericesc electoral, întrunit la 21 octombrie 1933 în Camera Deputaţilor din Bucureşti şi hirotonit duminică, 31 decembrie 1933, în Catedrala ortodoxă din Sibiu, de către mitropolitul Nicolae Bălan, arhiereii vicari Andrei Magier al Oradiei şi Vasile Stan al Sibiului. Instalarea a avut loc în Duminica Tomii, 15 aprilie 1934, în Catedrala din Caransebeş.

Organizator al Şcolii Teologice din Caransebeş

Tânărul episcop al Caransebeşului, fost profesor de teologie, şi-a îndreptat atenţia în primul rând spre şcoala teologică. La venirea sa în fruntea eparhiei s-a ocupat în mod special de întărirea corpului profesoral, dat fiind faptul că unii profesori se pensionaseră, iar alţii erau la începutul activităţii. Episcopul a arătat încă din prima şedinţă a Consiliului profesoral importanţa pregătirii teologice arătând că "trebuinţele sufleteşti ale credincioşilor cer ca preotul să fie bine pregătit".

Pentru a avea elemente cât mai bine pregătite, colaboratori, pe care să se poată baza în munca grea din ogorul duhovnicesc al Banatului, a luat măsuri ca tuturor studenţilor merituoşi să li se dea burse. Mai mult, pentru ca şcoala să-şi poată recruta elemente cât mai strălucite, s-a îngrijit de acordarea burselor elevilor din clasele a VII-a şi a VIII-a de la toate liceele din Banat, cu purtare morală excepţională şi eminenţi la învăţătură. Rezultatul unei asemenea măsuri s-a văzut atunci când la Academia Teologică printre studenţi au apărut şi absolvenţi de liceu, copii cu situaţie materială mai modestă, dar cu vocaţie şi sârguinţă.

În timpul păstoririi episcopului Vasile au ostenit ca profesori personalităţi importante ale teologiei româneşti ca: Ştefan Pop, Zeno Muntean, Petru I. David, Gheorghe Cotoşman, Laurenţiu Busuioc, Petru Rezuş, Mircea Chialda, Ioan Pirca, Constantin Vladu.

Fond pentru ridicarea unei academii teologice

Împreună cu Consiliul Eparhial, ierarhul s-a străduit să creeze condiţii optime pentru ca viitorii preoţi să-şi poată primi educaţia. Astfel, în 1936 s-a clădit un internat nou şi s-au luat măsuri pentru înfiinţarea unui fond de ridicare a unei clădiri care să adăpostească Academia Teologică.

Activitatea învăţământului teologic a fost întărită prin publicarea de anuare bogate, cuprinzând nu numai date statistice, ci şi studii de interes teologic, încurajând mereu profesorii la tipărirea de noi cărţi. Această muncă trudnică este caracterizată în Anuarul Academiei astfel: "O renaştere religioasă este acolo. Carte după carte, ca în jurul unei universităţi, părăseşte teancurile tiparniţei marelui Popasu al cărui duh planează peste oameni şi locuri. Şi cărţi bune, scrise de tinerii profesori, bine pregătiţi, într-o atmosferă calmă, konisbergiană, de ştiinţă de meditaţii".

După o păstorire de numai şapte ani, episcopul Vasile a lăsat în Caransebeş o academie teologică bine organizată, care a dat Banatului câteva generaţii de preoţi bine pregătiţi pentru misiunea lor pastorală.

El însuşi sporeşte numărul tipăriturilor cu încă două lucrări personale: "Pârga darului. Cuvântări", Caransebeş 1936, şi "Praznic luminat. Gânduri de sărbători", Caransebeş, 1940.

Restaurator al vieţii monahale

Viaţa monahală a cunoscut şi ea schimbări. În cursul anului 1938, Mănăstirea "Sfântul Ilie" de la Bocşa Vasiova a fost transformată în mănăstire de maici, cu sprijinul mitropolitului Visarion al Bucovinei, care a pus la dispoziţie personal monahal de la Mănăstirea Suceviţa, sub stăreţia monahiei Alexandrina Colibaba. Duhovnic al maicilor a rămas fostul vieţuitor al lăcaşului, ieromonahul Macarie Guşcă. Prin hotărârea Consiliului Eparhial nr. 5.686-3/15 noiembrie 1938, mănăstirea de maici a primit denumirea: "Sfânta Mănăstire Sfântul Ilie de la Izvor".

Mănăstirea "Săraca", la mare înflorire în sec. al XVIII-lea, a devenit proprietatea eparhiei în anul 1934, când Prefectura judeţului Timiş-Torontal a cumpărat-o de la familia Ostoich. Cu danii şi realizări din colecte, episcopia a întreprins lucrări de zidire, nivelări de teren ş.a.

Mănăstirii "Mrăcunea", situată pe pârâul cu acelaşi nume, în apropierea localităţii Ogradena-Veche, de pe Valea Dunării, prin grija episcopului Vasile şi a protopopului Iosif Câmpianu din Orşova, i s-au consolidat zidurile şi apoi a fost acoperită cu tablă zincată.

În anul 1940, din iniţiativa şi cu toată cheltuiala "Întreprinderilor electromecanice" ale municipiului Timişoara, a luat fiinţă Schitul "Sfântul Prooroc Ilie" de pe Muntele Mic. Aici s-a construit o biserică de lemn.

Toate celelalte lăcaşuri monahale: Călugăra, Izvorul Miron şi Schitul Piatra Scrisă au fost reorganizate în timpul păstoririi episcopului Vasile.

Activităţi gospodăreşti şi sociale

Însemnate îmbunătăţiri s-au adus reşedinţei şi parcului din incintă (camere parchetate, zid despărţitor între curtea reşedinţei şi cea a birourilor eparhiale, cabană şi chioşc pentru odihnă în parc şi altele). Investiţii importante a făcut episcopia prin extinderea cu 12 camere a vilei "Doboşani" din Băile Herculane şi prin cumpărarea casei care a aparţinut protopopului Andrei Ghidiu, din str. Traian Doda, cu 580.000 lei şi a Palatului "Koronghi" cu 5.510.000 lei, denumit ulterior "Palatul eparhial". În această clădire cu două etaje şi 28 de apartamente urmau să fie adăpostiţi consilierii eparhiali, profesorii la academie, funcţionari de la Centrul Eparhial.

Pe plan social trebuie amintit înfiinţarea unui azil pentru săraci, în anul 1938, prin grija "Fundaţiei Ilie Curescu şi soţiei sale, Maria".

Grija pentru familiile salariaţilor eparhiei s-a concretizat prin înfiinţarea "Fondului de ajutorare reciprocă a salariaţilor eparhiei ortodoxe române a Caransebeşului". Membrii era obligatoriu să fie toţi preoţi, profesorii Academiei Teologice, toţi funcţionarii Centrului Eparhial. Pentru buna funcţionare a acestuia se alcătuieşte un Regulament aprobat de Adunarea delegaţilor salariaţilor eparhiei, din 30 iulie 1934 şi ulterior de Adunarea Eparhială din 23 mai 1935.

Unităţile economice ale eparhiei, Atelierul de lumânări, Tipografia, Legătoria, Librăria diecezană, organizate pe principii noi şi tehnologizate, au luat o dezvoltare necunoscută în trecut.

Zeci de biserici şi case parohiale au fost reparate, pictate, renovate, unele construite din nou. Se remarcă monumentala biserică din Reşiţa Montană, construcţie începută în luna mai 1938 şi terminată în roşu până la finele anului, cu sprijin de 5.200.000 lei, primit de la Societatea "Uzinele Diesel" din localitate.

În urma înfiinţării Episcopiei Timişoarei, episcopul Vasile Lăzărescu, fiu al eparhiei nou-înfiinţate, a fost ales întâistătător al ei la 12 iunie 1940. A plecat din Caransebeş doar în primăvara anului 1941, când a avut loc instalarea sa la Timişoara.