Micuțo, spune rugăciunea!

„Micuțo, spune rugăciunea!”, îi poruncea Sfântul Efrem de Katunakia inimii sale. Căci aflase dulceața nemărginită a acestui fel de unire cu Dumnezeu prin rugăciune și dorea să fie cât mai des în această legătură cu Mântuitorul prin rostirea puținelor cuvinte: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”

„Binecuvântat este cel care a primit harul și a murit cu el! Dar și mai binecuvântat este cel care trăind a înmulțit harul și apoi a adormit. Micuțo, spune rugăciunea! Decide o oră din zi sau noapte și spune rugăciunea. Cuvânt cu cuvânt, lasă mintea să înțeleagă: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Așa să spui rugăciunea. Și cu timpul, după curățenia ta, potrivit cu zelul tău, primul lucru pe care îl vei găsi va fi bucuria. Și bucuria îți va întări dispoziția de a spune rugăciunea și mai mult. Iar apoi rugăciunea îți va da mai multă, dar și mai mare bucurie! Înăuntrul tău o altă bucurie va străluci, despre care până acum nu ai știut. O altă strălucire, bucurie, dul­ceață, o altă stare interioară. Vei vedea întreaga natură scăldată în frumusețe, într-o dulceață... Vei vedea întreaga natură, toată creația Dumnezeului Nevăzut! Și toate acestea sunt nimic, lucruri mici, cât un fir de nisip pe plajă... Sunt și alte lucruri, mult mai mari, pe care le vei simți atunci când spui rugăciunea! Apoi vei avea un alt orizont duhovnicesc, o nouă îmbrăcăminte duhovnicească, lucruri pe care acum nu le poți percepe. (...) Chiar din această lume putem gusta bucuriile veșniciei. Toate acestea ne vor da și mai mult zel ca să Îl slujim pe Hristos și mai mult.” Acestea sunt îndemnurile unui sfânt contemporan, Cuviosul Efrem ­Katunakiotul, care a trăit în Sfântul Munte Athos.

Ucenicul Sfântului Iosif Isihastul

Sfântul Efrem a fost unul dintre cei șase ucenici ai Sfântului Iosif Isihastul. S-a născut la 6 decembrie 1912 în Thiva, Grecia, și a crescut într-o familie evlavioasă, bunicul său după tată fiind preot. Deși la vârsta de 18 ani a încercat să intre la Școala de ofițeri și la Jandarmerie, a fost respins din cauza unor probleme de sănătate. Așa se face că de praznicul Înăl­țării Sfintei Cruci din 1933 a ajuns în pustia Katunakiei din Muntele Athos, la chilia unui consătean, părintele Nichifor. A fost foarte încercat de asprimea deosebită a starețului său, Nichifor. Pentru râvnă, tânărul Evanghel, căci acesta era numele său de botez, a fost tuns în monahism în mai puțin de doi ani de la sosirea în Sfântul Munte. La doar un an după călugărie, Episcopul Gherman al Cicladelor l-a hirotonit preot pentru a sluji nevoile sărăcăcioasei chilii din pustie. Deși făcea ascultare desăvârșită de bătrânii săi, tânărul ieromonah Efrem era extrem de dezamăgit, căci accentul era pus pe muncile de zi cu zi și rucodelie. Însă, așa cum consemnează starețul de astăzi, părintele Iosif Aghioritul, tânărul monah înseta după lucrarea lăuntrică. Dumnezeu a răspuns acestui dor și a rânduit ca părintele Efrem să meargă împreună cu starețul său, părintele Nichifor, la micuța chilie a bătrânului Iosif Isihastul, pentru a sluji Sfânta Liturghie.

„Efrem trăiește și vede de pe acum Raiul”

Acest eveniment a schimbat definitiv viața părintelui Efrem, căci între cei doi s-a consolidat o legătură care a devenit veșnică. Peste ani avea să mărturisească adesea către ucenicii săi: „Nu am iubit și nu m-am temut atât de mult de nici un alt om pe lume.” Părintele Efrem a devenit pentru o vreme preotul liturghisitor al chiliei starețului Iosif, însă a continuat să rămână sub ascultarea bătrânului său, Nichifor. De la Sfântul Iosif a învățat cum să spună rugăciunea inimii. Atât de mult a avansat părintele Efrem sub îndrumarea starețului Iosif Isihastul, încât deseori era „răpit”.

„Odată, Părintele Efrem slujea Sfânta Liturghie, iar eu și Procopie cântam în strană. La un moment dat, noi așteptam să rostească ecteniile, dar el stătea tăcut. Am mai așteptat puțin, dar nici un răspuns. Atunci am intrat în Sfântul Altar să văd ce se întâmplă și am rămas uimit când l-am văzut în fața Sfintei Mese. Abia după ce l-am scuturat bine și-a revenit. S-a uitat în dreapta și stânga, încercând să-și dea seama unde se află. Era ud de lacrimi. Fără a spune nimic, a continuat Sfânta Liturghie”, avea să povestească părintele Nichifor despre ucenicul său, atunci când a mers în satul natal pentru o colecție de alimente, adăugând: „Efrem tră­iește și vede de pe acum Raiul” (vol „Starețul Efrem Katunakiotul”, p. 64).

Starețul nemântuit

De nenumărate ori, atunci când ispita îl biruia, părintele Efrem își făcea o bocceluță și pleca pe poarta micii chilii spre a căuta un loc mai bun. Însă, așa cum povestea, la câțiva pași după ieșirea pe poartă îl părăsea rugăciunea inimii. Era astfel nevoit să se întoarcă să slujească asprului părinte Nichifor, pe care, de altfel, l-a îngrijit cu devotament până la ultima suflare. Tot părintele Efrem povestea că atunci când stareţul de chilie a plecat la Domnul a simțit în rugăciune că acela nu s-a mântuit. Deși adăugase aproape încă două ore de rugăciunea inimii la canonul său, pentru sufletul starețului adormit, avea să mărturisească unui vizitator cu câtă dăruire o implora pe Maica Domnului: „Iată, cobor în iad, eu un păcătos osândit, și te rog pentru un alt păcătos. Ia-l pe el și du-l sus în Rai”. („Starețul Efrem Katunakiotul”, p. 92). După luni de rugăciune, părintele Efrem a primit înștiin­țare despre mântuirea sufletului starețului său.

„Șiragul de metanii este făcător de minuni!”

La scurt timp după acest eveniment, părintele Efrem a început să primească ucenici pe care i-a călăuzit spre rugăciunea niptică, moștenită de la Sfântul Iosif Isihastul. „Șiragul de metanii este făcător de minuni!”, ne spunea adesea, adăugând cu un uimitor firesc: La mine, starea de har durează până la trei ore. Apoi scade încet-încet, iar eu continui să rostesc rugăciunea simplu, fără căldură, sau de mai multe ori cânt psalmi improvizați de mine sau din Psaltire” („Starețul Efrem Katunakiotul”, p. 126). De altfel, ucenicii se obișnuiseră să-l privească în nopțile călduroase ale Sfântului Munte așezându-se pe un scăunel în curte, în locul rânduit pentru nevoința sa. Alterna canonul de rugăciunea inimii rostită lăuntric cu cea rostită cu voce tare și făcând cruce la fiecare boabă de metanie. Adăuga „și un număr destul de mare de rugăciuni pentru binefăcători și pentru cei aflați în nevoi. Continua făcând Utrenia cu Rugăciunea lui Iisus și termina cu împlinirea canonului său de metanii. Uneori ținea lângă el vreun frate pe care îl lua somnul. Freamătul sufletului său ce se ruga, rostirea în șoaptă, din când în când, a rugăciunii Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!, desă­vârșita liniște a interiorizării profunde, suspinul său ușor și des, precum și repetata încercare a adunării minții creau o atmosferă de familiaritate și de simplitate desăvârșită”, avea să descrie părintele Iosif Aghioritul, cel mai apropiat ucenic al său.

Canonizat în aceeași zi cu starețul său, Iosif Isihastul

Părintele Efrem Katunakiotul a plecat la Domnul la 27 noiembrie 1998. Până la această dată, lucrarea sa marcase părinți cunoscuți astăzi în întreaga Ortodoxie: arhimandritul Emilian de la Simonopetras (adormit în 2019), arhimandritul Efrem, starețul de astăzi al Mănăstirii Vatopedu, Mitropolitul Athanasie de Limasol, Sfântul Paisie Aghioritul, dar și Sfântul Sofronie de la Essex, care și-a îndrumat ucenicii să meargă la părintele Efrem pentru cuvânt de folos. Mai mult, i-a purtat în inimă pe toți ucenicii Sfântului Iosif Isihastul, pe care i-a considerat frați, însă cel mai aproape s-a simțit de părintele Iosif Vatopedinul, care i-a fost pentru o vreme și duhovnic. La 20 octombrie 2019, Patriarhia de Constantinopol l-a canonizat pe părintele Efrem Katunakiotul, în aceeași zi cu Sfântul Iosif Isihastul, părintele inimii sale. Cea mai mare parte a moaștelor Sfântului Efrem se află la schitul unde a viețuit în pustia Katunakiei din Athos, însă dragostea grecilor pentru acest sfânt contemporan a făcut ca tot mai multe lăcașuri de cult să aducă părticele din moaștele sale spre închinare.