O geografie duhovnicească a Rugului Aprins: Mănăstirea Cernica

Așa cum s-a vorbit cu toată seriozitatea, în ample studii academice, despre o geografie literară ori despre o geografie sacră, tot astfel se poate scrie despre o geografie duhovnicească a Rugului Aprins. Este o altfel de perspectivă, care ne îmbogățește. Pe această hartă, alături de Mănăstirea Antim - spațiul fondator al Rugului Aprins - este situată indubitabil Mănăstirea Cernica.

Spațiu binecuvântat de prezența Sfinților Cu­vioși Calinic și Gheorghe de la Cernica, mănăstirea situată în apropierea Capitalei a fost, tot­odată, un loc privilegiat de nevoin­ță și reculegere pentru câteva dintre personalitățile Rugului Aprins.

Încă din anul 1942 a fost închinoviat la Mănăstirea Cernica părintele Nicodim Bujor, membru fondator - în acte - al grupului care urma să se numească „Rugul Aprins al Maicii Domnului”. La Seminarul Teologic Monahal de la Mănăstirea Cernica învățaseră Cuviosul Sofian Boghiu și părintele Felix Dubneac - viitori membri ai Rugului Aprins...

În decembrie 1943, tot la Mănăstirea Cernica au fost găzduiți câțiva ruși, refugiați de prigoana comunistă, între care Mitropolitul Nicolae al Rostovului și părintele Ioan Kulâghin (Ioan cel Străin). Aflați într-un mic pelerinaj la Mănăstirea Cernica, Sandu Tudor, părintele Benedict Ghiuș și Alexandru Mironescu îl descoperă în anul 1945 pe marele duhovnic Ioan cel Străin și-l invită la întâlnirile Rugului Aprins, care se desfășurau deja la Mănăstirea Antim. Din păcate, la finalul lui 1946, părintele rus este descoperit și arestat de armatele sovietice, ocupante, și trimis în URSS, în 1947. Chiar dacă o parte dintre membrii Rugului Aprins erau deja căutători ai rugăciunii isihaste, au recunoscut cu toții amprenta particulară adusă de părintele Ioan cel Străin, ceea ce i-a sporit duhovnicește.

Mai târziu, se va retrage la Mănăstirea Cernica Mitropolitul Bucovinei, Tit Simedrea (1886-1971), unde s-a nevoit până la finalul vieții pământești. De asemenea, părintele Benedict Ghiuș (1904- 1990) tot la Mănăstirea Cernica și-a petrecut ultimii ani.

Bună parte dintre membrii și ucenicii Rugului Aprins îi frecventau, mai ales pe părintele Benedict Ghiuș, vom găsi numeroase mărturii. De pildă, profesorul Alexandru Mironescu se retrăgea adesea la Cernica, fiind găzduit pentru câteva zile de bunul său prieten, părintele Benedict - vom afla din Jurnalul celui dintâi. Prin prezen­ța acestor personalități, duhul Rugului Aprins s-a păstrat și a înflorit. Dialogurile de suflet, cele culturale și științifice, se conjugau în mod firesc cu cele de ordin teologic și duhovnicesc.

Prin eforturile câtorva credin­cioși, în anii ’70, au fost aduse în ci­mi­tirul Mănăstirii Cernica rămă­și­țele pământești ale părintelui Haralambie Vasilache, mort precum un martir în închisoarea Gherla (1962). Vom găsi astăzi la Cernica mormintele câtorva personalități ale Rugului Aprins: Mitropolitul Tit Simedrea, părinții Benedict Ghiuș, Dumitru Stăniloae (ale cărui oseminte au fost ridicate recent, în vederea canonizării), Andrei Scrima, Nicodim Bujor, Haralambie Vasilache, Nicolae Bordașiu sau acad. Virgil Cândea.

Intelectuali rafinați ai Bisericii, activitatea celor două mari perso­na­lități, Mitropolitul Tit Simedrea și părintele Benedict Ghiuș, a avut și o componentă pastorală de ordin livresc. Fiecare și-a continuat mun­ca de cercetare teologică, lă­sân­­du-ne câteva valoroase opere.

Între altele, insuficient cunoscută și receptată în spațiul laic, Mitropolitul Tit Simedrea - despre care se știa că era duhovnicul Patriarhului Justinian - ne-a dăruit o inedită traducere a Scării Sfântului Ioan Scărarul (finalizată, după ani de eforturi, în 1962). Redactată în paralel cu traducerea părintelui Dumitru Stăniloae, publicată în Filocalia (vol IX, 1980), varianta Mitropolitului Bucovinei a văzut lumina tiparului cu mare întârziere (Editura Cuvântul Vieții, a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, Bucu­rești, 2020).

Impresionant, manuscrisul acestei traduceri a fost găsit de părintele Ignatie Grecu de la Cernica, el însuși un smerit ucenic al Rugu­lui Aprins, între manuscrisele păstrate de părintele Benedict Ghiuș. Fiindcă părintele Benedict s-a ocupat de redactarea și pregătirea pentru tipar a acestei traduceri și a scris chiar un cuvânt înainte, intitulat Însemnări pentru Scară - ceea ce demonstrează calda relație dintre cei doi confrați întru Hristos. De altfel, cei doi locuiau la Cernica, fiecare în câte o modestă căsuță, învecinate.

Ca un adevărat redactor de calibru european - amândoi își completaseră studiile de teologie în res­pectabile universități europene -, părintele Benedict Ghiuș traduce și adaugă ca anexă la acest volum un însemnat studiu al celebrului Irénée Hausherr S.J., intitulat Teo­logia monahismului la Sfântul Ioan Scărarul (cca 578-649).

Meditațiile introductive ale părintelui Benedict Ghiuș, datate 21 aprilie 1973, rămân memorabile și sunt de o incredibilă actualitate. Iată un mic fragment (pp. 12-13): „Scara poate da spiritului modern ceea ce-i lipsește total: sim­țul Absolutului viu într-o lume a realităților relative, sim­țul «unicului necesar și al ultimului existent», simț care e esen­ța maximă a rigorilor spiri­tului Scării. În scurt, adevărurile profunde ale vieții sunt de așa natură că vor să rămână negreșit definitiv antinomice, întocmai ca adevărurile credin­ței, adevărate mistere. Dar lumina lor e viața și secretul împlinirii oamenilor. Luată drept ceea ce este și vrea să fie, Scara constituie un monument de via­ță omenească incomparabil: revelația unui adevărat continent necunoscut omului modern. E una dintre marile cărți reprezentative ale omenirii. (subl. M.V.)

Martor cinstit și sincer, Scara e mai întâi un document de expe­rien­ță de viață, de experiență autentică a fenomenelor de care vor­bește. Autorul însuși e personal an­gajat în lupta creșterii interioare, urmărind ani îndelungați această căutare sub toate formele, eșecurile și cuceririle ei. E aici o încordare dramatică: extrema rigoare a temperaturilor absolute, maximalismul la limită stârnind când admirație, când spaimă. Se simte omul lansat cu toată ființa în suprema aventură a vieții lui.

La prima vedere, e drept, Scara se prezintă ca o sinteză clasică a tot ce s-ar putea numi un «tratat de psihanaliză științifică» la acea îndepărtată epocă (sec. al VII-lea d. Hr.). Și totuși, fără a fi perfectă, această «psihanaliză» e confirmată, în linii mari, până astăzi, de expe­rien­ță, în ceea ce privește nașterea, descoperirea, ravagiile și tratarea marilor patimi din viața omenească. Patimile și demonii, iată cance­rul care roade împlinirea noastră interioară; bărbăția faptei, rugăciunea și energia harismelor dum­ne­zeiești, iată supremele forțe ale creșterii noastre teocentrice. Și, evident, trebuie făcut tot posibilul pentru însușirea acestui echipament interior elementar.

De asemenea, la prima vedere, Scara se prezintă ca un Dreptar de uz exclusiv monastic, cuvânt pentru care autorul ei e adesea supranumit «apostolul monahilor». Și totuși, dincolo de aparențe, Scara afirmă o lume și un sens care, la modalități diferite, ne dăm seama că reprezintă o căutare și un răspuns de interes general, un bun spiritual comun al tuturor oamenilor, întregii umanități. Mireni ori călugări, ființa omenească, destinul ei, setea ei profundă și împlinirea ei supremă sunt aceleași. Exact înțeleasă, Scara e, drept aceea, ghidul optim de inițiere într-un întreg continent de palpitant interes uman, și pentru călugări, și pentru mireni.”

Această îmbrățișare și comuniune dintre mireni și cler a fost unul dintre orizonturile spre care au privit stăruitor fondatorii Rugului Aprins. Precum în hărțile clasice, geo­grafia duhovnicească a Rugului Aprins poate fi reprezentată simbolic de mici steaguri, adică de punctele de reper uman, deopotrivă mireni și clerici, care pășesc pe scara adevăratului continent, cel Ceresc...