Epistola lui Barnaba

Epistola atribuită Sfântului Apostol Barnaba conţine câteva tâlcuiri deosebite. Autorul, rămas necunoscut, era un foarte bun cunoscător al Vechiului Testament, pe care îl tâlcuieşte alegoric, interpretându-l într-o manieră duhovnicească, creatoare. Ţelul principal al acestui material va fi descoperirea şi sublinierea caracterului original al Epistolei precum şi lămurirea pe larg a imposibilităţii atribuirii ei Sfântului Apostol Barnaba.

De ce nu poate fi considerat Sfântul Barnaba adevăratul autor? Această problemă delicată nu a putut fi rezolvată o vreme foarte îndelungată de timp, tocmai pentru că lipseau instrumentele de cercetare adecvate. Mărturiile antice îngreunau şi mai mult rezultatul final. Astfel, deşi Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, Herma şi Sfântul Irineu de Lyon folosesc Epistola în cadrul lucrărilor lor, nu menţionează niciodată numele autorului. Pe de altă parte, Clement Alexandrinul îl indică pe Sfântul Apostol Barnaba drept autor în mai multe pasaje din Stromate (II, 6,3; 7,35; 20,116) în timp ce Origen consideră Epistola inspirată. Începând cu secolul al IX-lea şi până în secolul al XVII-lea, Epistola dispare din discuţii, nemafiind menţionată deloc. În cele din urmă, prima ediţie este publicată în 1644, utlizându-se două manuscrise incomplete, dar care redau împreună tot textul epistolei. De-abia în 1856, datorită lui Tischendorf, şi în 1873, prin acrivia mitropolitului Filotei Vriennios, au mai fost descoperite două manuscrise, de data aceasta complete. Descoperirea lui Tischendorf a fost mai importantă, pentru că manuscrisul său data încă din secolul al IV-lea şi era integrat importantului Codex Sinaiticus. Cercetătorii s-au împărţit în două grupuri în privinţa receptării autorului Epistolei. Doar mitropolitul Filotei Vriennios şi vrednicul de pomenire Irineu Mihălcescu au susţinut vădit atribuirea Epistolei Sfântului Apostol Barnaba. Ceilalţi cercetători au respins sistematic această ipoteză. Părintele Dumitru Fecioru a sistematizat principalele obiecţii în acest sens: "a) un alegorism exagerat; b) idei contrare ideilor Sfântul Apostol Pavel şi Apostolilor; c) vechiul legământ declarat rupt în ziua în care Moise a sfărâmat tablele legii; d) tăierea împrejur atribuită sugestiei diavolului; e) preceptele legii cu privire la jertfe şi la mâncări înţelese exclusiv în sens spiritual; f) aversiune totală faţă de Vechiul Testament; g) necunoaşterea obiceiurilor iudaice; h) ideea că ucenicii aleşi de Domnul pentru predicarea Evangheliei Sale au fost oameni "peste măsură de păcătoşi". Este deci imposibil ca levitul Barnaba, apostol şi tovarăş de misiune al Sfântului Apostol Pavel, să fi avut astfel de idei şi să fi gândit aşa despre Vechiul Testament şi despre tovarăşii săi de apostolat" (Introducere la Epistola zisă a lui Barnaba, în: PSB, vol.I, EIBMBOR, 1995, p.130). Fără îndoială, aceste argumente sunt suficiente pentru a ne face să nu mai încercăm să atribuim Epistola Sfântului Apostol Barnaba. Totodată, însă, nu trebuie să ne împiedice să lecturăm textul culegând părţile bune ale acestuia pentru hrană duhovnicească. Interpretarea animalelor considerate spurcate Autorul consideră că porunca primită de poporul Israel de a nu mânca anumite animale considerate necurate a fost interpretată greşit de acesta. Astfel, el tâlcuieşte aici că poporul a înţeles porunca doar în sensul trupesc de ferire, dar nu şi în cel spiritual, de evitare a persoanelor cu un comportament nepotrivit. "Despre "porc" a vrut să spună aceasta: "Să nu te lipeşti, zice el şMoise n.n.ţ, de astfel de oameni, care sunt asemenea porcilor!" Cu alte cuvinte: oamenii, când trăiesc în belşug, uită de Domnul; dar când sunt în nevoi îşi aduc aminte de Domnul; că şi porcul, când mănâncă, nu ştie de stăpânul său; dar când e flămând, guiţă; iar dacă primeşte de mâncare, iarăşi tace. Să nu mănânci nici vultur, nici uliu, nici gaie, nici cioară şLev. 11:13-16, Deut. 14:13ţ ca să nu te lipeşti, spune Moise, nici să te asemeni cu astfel de oameni, care nu ştiu să-şi câştige hrana lor cu osteneală şi sudoare; ci cu fărădelegea lor, răpesc averi străine; şi, mergând, cu înfăţişare nevinovată, pândesc şi se uită de jur-împrejur pe cine să despoaie din pricina lăcomiei lor; ca şi păsările acestea, care nu-şi câştigă singure hrana, ci stau trândave şi caută cum să mănânce cărnuri străine; sunt o ciumă, prin răutatea lor" (Epistola X, 3-4, în: PSB, Vol.I, p.149-150). Animalele necurate sunt considerate alegoric oameni cu purtări pătimaşe. Un om pătimaş nu mai merită oricum numele de om, aşa cum consideră întreaga Tradiţie patristică, tocmai pentru că nu se mai deosebeşte de animale. Dacă mintea este cea care ne separă de animale, iar ea este întunecată de patimi, atunci suntem pradă propriilor pofte şi maifestări instinctuale. Totodată, animalele curate îi reprezintă alegoric pe cei desăvârşiţi. "Dar Moise a mai zis: "Mâncaţi orice animal care are copite despicate şi rumegă" şNum. 11:15, Deut. 14:6ţ. Pentru ce spune acestea? Pentru că cel care primeşte hrana cunoaşte pe cel care-l hrăneşte; iar când se odihneşte şi rumegă pare că se bucură de el. Bine a grăit Moise despre această poruncă! Dar ce spune? "Lipiţi-vă de cei care se tem de Domnul, de cei care cugetă în inima lor la înţelesul precis al cuvântului pe care l-au primit, de cei care grăiesc îndreptările Domnului şi le păzesc, de cei care ştiu că cugetarea este o lucrare de bucurie, de cei care rumegă cuvântul Domnului." Ce înseamnă "cu copita despicată"? Înseamnă că cel drept merge şi în lumea aceasta, şi aşteaptă şi veacul cel sfânt. Vedeţi cât de bine a legiuit Moise lucrurile acestea?" (X, 11, p.151-152). Animalele cconsiderate curate sunt simbol al celor care s-au ostenit cu meditaţia, lucrarea şi rugăciunea pentru Dumnezeu. Rumegarea face apel la meditaţia neîncetată, care naşte la rândul ei făptuirea dreaptă. Copita despicată este un simbol al urmării căii dreptăţii şi a manifestării aşteptării eshatologice. Niciun sfânt nu trăieşte în viitor, ci într-un continuu "astăzi". Chemare şi liniştire O temă preferată a autorului necunoscut este aceea a înaintării duhovniceşti neîncetate. "Să nu fim niciodată liniştiţi că am fost chemaţi, ca nu cumva gândul acesta să ne facă să adormim în păcatele noastre, iar conducătorul cel rău să pună stăpânire pe noi şi să ne despartă de împărăţia Domnului" (IV, 13, p.140). Conştientizarea chemării noastre de Dumnezeu nu trebuie să ne adoarmă atenţia interioară. Dacă suntem chemaţi şi înţelegem glasul Celui care ne cheamă, atunci trebuie să facem dovada unei privegheri tot mai concentrate. "Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită." Acest cuvânt trebuie însemnat cu litere de aur în inimile noastre. Fără priveghere (trezvie, atenţie) nu există rugăciune, iar fără rugăciune suntem pradă uşoară demonilor. Adormim în păcatele noastre atunci când considerăm că am ajuns la o anumită stabilitate duhovnicească. Astfel se produce cel mai uşor uitarea de Dumnezeu. "Despărţirea de împărăţia Domnului" nu se referă aici la dispariţia unor descoperiri minunate, din contră, se referă la propriul nostru sine, la propria inimă pe care o împietrim şi în care Hristos se ascunde de noi. Totodată, autorul atrage atenţia şi asupra pericolelor însingurării generate de mândrie. "Nu trăiţi singuratici, retraşi în voi înşivă, ca şi cum aţi fi mântuiţi, ci, când vă adunaţi, cercetaţi împreună folosul cel de obşte" (IV, 10, p.139). Trebuie remarcat aici caracterul singurătăţii orgolioase, "ca şi cum aţi fi mântuiţi". Oamenii care afirmă că sunt credincioşi, dar rămân totodată plini de mândrie se consideră deja mântuiţi. Ei sunt drepţii. Ei sunt sfinţii care trebuie ascultaţi necondiţionat. De aceea, autorul anonim atrage atenţia asupra folosului discuţiilor în comunitate. Folosul de obşte trebuie cercetat împreună cu ceilalţi. Altfel riscăm să fim doar făţarnici, plini de noi înşine. Aici se înscrie un alt îndemn fundamental. "Iarăşi şi iarăşi, vă rog: Fiţi vouă înşivă buni legiuitori, rămâneţi vouă înşivă credincioşi sfătuitori, scoateţi din voi orice făţărnicie." (XXI, 4, p.164). Singurii care pot fi consideraţi buni legiuitori pentru ei înşişi sunt cei care urmează poruncile Domnului, şi nu propriile păreri sau propria voinţă. Altfel, dacă urmăm doar legea gândurilor noastre, suntem în cea mai grea şi obscură fărădelege...