Epistolele din pustiul Sinaiului și al Raitului

Perioada Sfântului și Marelui Post al Paștilor ne apropie, an de an, de luminoasa viețuire filocalică a Sfântului Ioan Scărarul, desfășurată cu aproape o mie trei sute de ani în urmă, într-unul dintre cele mai cunoscute locuri ale pământului. Muntele Sinai, Olimpul Ortodoxiei, nu este doar o amintire a teofaniilor vechi-testamentare, ci și vatra în care s-a lămurit, prin focul Duhului, cel mai de seamă manual al mântuirii sufletului.

Pustiul Sinaiului, tărâmul unde pașii prorocilor și lacrimile monahilor au sfințit pietrele arse de soare, rămâne un spațiu al prezenței lui Dumnezeu, un loc ocrotit de har, în care liniștea deșertului devine glas al veșniciei. Aici, între stâncile golașe și cerul de o limpezime tainică, Sfântul Ioan a învățat că adevărata filosofie nu stă în meșteșugul cuvintelor, ci în tăcere și ascultarea chemării lui Dumnezeu.

Biograful pustnicului sinait ne spune că nevoințele sale au început încă din tinerețe, la vârsta de șaisprezece ani, când a ales drumul aspru al lepădării de lume. Vreme de douăzeci de ani fără unul a fost povățuit de Avva Martirie, sub a cărui îndrumare duhovnicească s-a format și s-a curățit asemenea aurului trecut prin foc. După această lungă ucenicie, Sfântul Ioan s-a nevoit patru decenii în liniștire, în tăcere rugătoare, lacrimă și contemplație. Ajuns la vârsta de șaptezeci și cinci de ani, a fost chemat să devină egumen al Mănăstirii Sinaiului, purtând cu smerenie responsabilitatea cârmuirii sufletelor. Unii spun că a mai trăit încă zece ani, alții socotesc că viața lui s-a întins până aproape de hotarul celor nouăzeci și cinci de ani, asemenea unui arbore duhovnicesc care a rodit până târziu.

Dincolo de cuvintele sale, strălucitoare până astăzi aidoma unor mărgăritare ale înțelepciunii duhovnicești, ne atrag atenția în chip deosebit două scrisori, păstrate ca o mărturie a dragostei frățești dintre doi monahi și egumeni purtând același nume: Ioan. Din pământul Raitului, loc încărcat de rezonanțe biblice, egumenul Ioan îi scrie celui ce cârmuia obștea Sinaiului. În rândurile sale pline de evlavie îl numește cu cinstire: „celui mai presus de fire și deopotrivă cu îngerii, părintelui părinților și celui mai de seamă dascăl, bucurie întru Domnul”.

Deși cuvintele par măgulitoare, ele nu sunt simple formulări deferente, ci expresia unei recunoașteri sincere a vieții sale înalte. Egumenul de la Rait, admirând ascultarea fără împotrivire a Sfântului Ioan, împodobită cu celelalte virtuți, îl roagă pe cel ajuns la culmea trăirii duhovnicești să împărtășească și celor neștiutori bucuriile arătate lui de Dumnezeu. Asemenea lui Moise, care pe același munte a primit Tablele Legii, îl roagă să aștearnă într-o carte experiența vieții cerești, ca pe niște table scrise de Dumnezeu Însuși. Această rugăminte nu venea dintr-o curiozitate intelectuală, ci dintr-o sete mântuitoare, fiindcă frații din Rait aveau nevoie de un far care să le lumineze noaptea ispitelor. Cartea trebuia să devină o călăuză pentru noii israeliți, pentru oamenii care au ieșit din Egiptul gândurilor, din robia patimilor și din marea tulburată a vieții...

Egumenul de la Rait îl îndeamnă totodată să nu socotească cuvintele drept lingușire, asigurân­du-l că este străin de astfel de gânduri. Ceea ce scria era nu doar propria lui părere, ci o convingere mărturisită de mulți. El afirmă că aștepta cu dor să sărute „scripturile cele de mare preț”, pagini duhovnicești care aveau să devină pentru creștini o povățuire fără de greș și o scară întărită ce se ridică până la porțile cerului. În viziunea sa, cuvântul scris al Sfântului Ioan urma să fie nu doar o lectură, ci și o scară pe care sufletul să urce cu teamă și bucurie spre îmbrățișarea Tatălui.

Răspunsul trimis de la Sinai către egumenul Raitului reflectă același duh de smerenie și cinstire a aproapelui. Se spune că scrisoarea venită de la Rait pulsa de viața cea înaltă și fără de patimi și de inima curată și smerită a celui care o semnase. Rugămintea era privită ca o poruncă, chiar dacă, după cum mărturisește Ioan de la Sinai, „întrece puterile noastre”.

Smerindu-se înaintea acestei cereri, el se arată totuși uimit că egumenul de la Rait ar fi dorit să învețe de la el lucruri pe care alți bărbați duhov­ni­cești le cunoșteau atât de bine, socotindu-se pe sine încă în rândul învățăceilor. Și totuși, fiindcă purtătorii de Dumnezeu Părinți și învățătorii tainelor adevăratei cunoașteri spun că ascultarea înseamnă supunere fără de șovăială față de cei ce ne poruncesc, chiar și atunci când porunca depășește măsura puterilor noastre, Sfântul Ioan mărturisește, cu smerenie, că a îndrăznit să înceapă această lucrare.

Astfel, el spune: „Să ne apucăm de osteneală, care întrece măsura noastră, deși nu credem să-ți aducem vreun folos sau să-ți lămurim ceva pe care tu, sfințit cârmuitor, să nu îl știi mai bine decât noi. Căci nu numai eu sunt încredințat, dar socotesc că fiecare din cei cu mintea sănătoasă știe că ochiul minții tale e curat de orice tulburare pământească și de întunecarea patimilor și privește fără nici o piedică spre lumina cea dumnezeiască, fiind strălucit de ea. Temându-mă însă de moartea care vine din neascultare, am început cu frică și dragoste să împlinesc porunca ta cea întru tot cinstită, ca o slugă netrebnică a unui zugrav preaales. Și cu puțina și săraca mea știință și cu lipsa în vorbire, am însemnat doar cu cerneală cuvintele cele vii și le las pe seama ta, căpetenia învățătorilor și începătorule al acestei rânduieli, să le împodobești pe toate acestea. Și nu ție îți trimit această lucrare, căci aceasta ar fi semnul celei mai de pe urmă nebunii, fiindcă tu ai putere întru Domnul nu numai pe alții, ci chiar și pe noi să ne întărești în dumnezeieștile obiceiuri și învățături, ci la obștea fraților chemați de Dumnezeu care împreună cu noi se învață de la tine, preaalesule învățător”.

În aceste rânduri, care străbat veacurile asemenea unui ecou al smereniei, se simte trăirea duhovnicească din pustia Sinaiului. De acolo, dintre pământul ars de soare și nopțile luminate de stele, s-a născut o scară duhovnicească ce urcă necontenit din inimă către cer, luminând drumul tuturor celor ce caută viața cea adevărată. Fiecare treaptă a acestei scări este udată de sudoarea nevoinței și luminată de raza mângâietoare a Duhului Sfânt, oferind un echilibru desăvârșit între asprimea luptei și dulceața izbânzii.

Cuviosul Ioan își îndreaptă cuvântul către frații care se aflau la Rait, începând această scriere în ciuda neștiinței sale mărturisite cu smerenie. Ridicat însă de rugăciunile lor și ale celui care i-a cerut asemenea osteneală, ca de niște ape limpezi ale nădejdii care poartă corabia sufletului pe marea vieții, el întinde pânzele condeiului și încredințează călătoria cuvântului său în mâinile Bunului și dumnezeiescului Cârmuitor... Astfel, penița sa devine un instrument al cerului, transformând asprimea pustiului în slove de mângâiere pentru sufletele însetate de veșnicie. Astfel, începutul scrierii devine asemenea unui urcuș duhovnicesc, în care smerenia celui ce scrie se unește cu credința și nădejdea că Dumnezeu este Cel care conduce și împlinește toate...

Totodată, cu delicatețe și cu duhul ascultării, îi roagă pe cei care vor citi aceste rânduri ca, dacă vreun om înțelept și drept socotitor va găsi în ele vreun folos sau vreo lumină pentru suflet, să pună această roadă nu pe seama celui care scrie, ci pe seama bunului povățuitor care a cerut această lucrare. Pentru cel ce a îndrăznit să aștearnă cuvintele pe hârtie, îl îndeamnă să ceară de la Dumnezeu răsplată pentru osteneală, fără a privi la sărăcia lucrării sau la puținătatea darului adus, ci primind scopul curat al celui care îl aduce, asemenea prinosului văduvei din Evanghelie.

Dumnezeu - spune el, cu o adâncă în­țe­le­gere a tainelor inimii omenești - nu răsplătește după mulțimea darurilor sau după mărimea ostenelilor, ci după măsura râvnei și a dragostei cu care sunt aduse. Această unitate de măsură a cerului răstoarnă logica lumii, așezând intenția curată mai presus de rezultatul văzut.

Un asemenea dialog duhovnicesc, precum cel purtat între egumenul de la Rait și starețul Sinaiului, vorbește în chip minunat despre comuniune, despre legătura frățească dintre cei care se nevoiesc în același duh, despre smerenie și ascultare. Acestea nu sunt doar simple virtuți teoretizate în anumite scrieri, ci realități ale vieții monahale, simțirea tainică a unei lumi în care fiecare cuvânt și fiecare faptă sunt îndreptate către Dumnezeu. Ele ne amintesc că drumul către Cer nu se parcurge niciodată singur, ci întotdeauna în corabia Bisericii, sub călăuzirea celor care au văzut deja Lumina Adevărului.

În cuvintele Sfântului Ioan Scărarul, care rămân până astăzi un necontenit îndemn la trezvie și apropiere de Dumnezeu printr-o trăire înaltă și curată, se remarcă bogăția experienței sale duhovnicești.

Din toate aceste cuvântări răsar, ca niște trepte ale unei scări cerești, învățăturile despre lepădarea de viața lumească, despre înstrăinare - adică depărta­rea de lumea patimilor și de zgomotul deșert al ei -, despre ascultare, despre amintirea necontenită a morții, despre blândețe și despre păzirea inimii de ținerea de minte a răului.

Tot în aceste pagini, întâlnim cuvinte despre primejdia vorbirii de rău și a clevetirii, despre lupta cu akedia, acea lene a sufletului care întunecă mintea, despre ispita iubirii de argint și despre necesitatea privegherii cât mai îndelungate, despre slava deșartă și mândria cea nebună, cum o numește el cu o asprime plină de înțelepciune. În același timp, Sfântul Ioan vorbește despre dreapta socoteală, o lumină a discernământului care deslușește toate lucrurile, despre feluritele chipuri ale liniștirii, despre taina unirii celor trei mari virtuți - credința, nădejdea și dragostea -, temelia întregii vieți creștine. Fiecare capitol al Scării prezintă câte o metodă de vindecare a sufletului, îndepărtând boala păcatului pentru a face loc sănătății duhului.

Toate acestea nu sunt simple reflecții sau cugetări desprinse din cărți, ci experiențele unui călugăr care s-a luptat cu toate încercările pe care le poate întâlni un ascet în viețuirea sa. Ele sunt rodul unor nevoințe asidue purtate în pustiu, între rugăciune, lacrimă și lumină, între lupta cu sine și întâlnirea cu Dumnezeu. Sfântul Ioan nu scrie din auzite, ci din rănile vindecate ale propriei sale inimi, din adânca sa experiență.

Dar mai mult decât atât, în aceste cuvinte se află și un îndemn adresat nu doar monahilor de atunci, ci și celor de astăzi. Sfântul Ioan Scărarul ne cheamă cu glasul său: „Veniți să ne suim în muntele Domnului și în casa Dumnezeului nostru, Cel ce face picioarele noastre ca ale cerbului și peste cele înalte ne pune, ca să biruim în cântarea Lui”.

Și mai departe, cu aceeași ardoare duhovnicească, ne îndeamnă: „Alergați, vă rog împreună cu Apostolul care zice: Până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni 4, 13).

Cuvintele de acum 1.300 de ani, izvorâte din tăcerea pustiei, continuă să răsune peste veacuri ca o chemare către înălțime, ca o scară de lumină pe care sufletul omenesc este chemat să urce, treaptă cu treaptă, spre Împărăția lui Dumnezeu...

Fiecare pagină din scrierile Sfântului Ioan Scărarul devine astfel un pridvor de rugăciune, unde asprimea deșertului se topește în blândețea harului, iar singurătatea monahului se transformă în comuniunea cea mai râvnită. În acest urcuș tainic, nu suntem singuri; Sfântul Ioan ne împrumută propria sa experiență ca pe un toiag de sprijin, reamintindu-ne că nici o prăpastie a sufletului nu este prea adâncă pentru a nu putea fi învinsă de dorul de Dumnezeu. La capătul acestor trepte nu ne așteaptă o sentință, ci privirea plină de iubire a Celui care a coborât Cerul pe pământ pentru ca noi să putem urca la Cer, transformând fiecare suspin al pocăinței într-o cântare de biruință veșnică.