Epoca devoratorilor de televiziune

Conţinutul jurnalelor informative din ultimele săptămâni a fost parcă desprins din scenariile unor filme de acţiune. Jaf armat la bănci, sustragere de arme la un depozit de muniţie, infractori încă în libertate, sportiv înjunghiat mişeleşte, teribil accident pe autostrada Soarelui etc. Dacă lărgim puţin aria de referinţă, subiectele devin şi mai palpitante, variind de la accidente aviatice la catastrofe naturale cu urmări dezastruoase. Toate pe fondul gri-cenuşiu al unei crize economice „al cărei moment de vârf nu a fost atins încă...!“.

O analiză de conţinut a jurnalelor TV, realizată anul trecut de Agenţia de Monitorizare a Presei - Active Watch, sublinia că o mare parte dintre aceste emisiuni informative tind spre o dramatizare excesivă a ştirilor prezentate. Cercetarea, intitulată exact în spiritul subiectului dezbătut - „Un om a muşcat o ştire“, arată că în special televiziunile generaliste au tendinţa de a prezenta o imagine sensibil diferită a realităţilor zilei, una în care subiectele cu un grad ridicat de spectaculozitate sau dramatism (infracţiuni, accidente, crime, incendii ş.a.m.d.) ocupă spaţii considerabile raportat la ansamblul ştirilor prezentate. Repetarea unei astfel de cercetări ar confirma, cred, trendul semnalat deja anul trecut, dacă nu ar descoperi chiar noi şi surprinzătoare valenţe, în contextul schimbărilor politice şi economice survenite între timp. În orice caz, este cât se poate de evident faptul că maniera în care sunt prezentate anumite ştiri pe posturile de televiziune denotă o abordare mai degrabă cinematografică, în detrimentul unei perspective pur jurnalistice. Şi oare cine este principalul responsabil pentru acest triumf al divertismentului asupra informaţiei? S-ar părea că, în primul rând, noi, cei care privim cu răsuflarea tăiată atunci când suntem avertizaţi că „urmează imagini şocante!“ şi care ne orientăm instinctual, din telecomandă, exact către acest gen de prezentare a ştirilor. De altfel, nu întâmplător, telecomanda candidează pe primele locuri în clasamentul celor mai distructive invenţii ale secolului al XX-lea! Multora dintre noi le este aproape imposibil să-şi mai imagineze viaţa fără această cutie magică ce are puterea de a furniza la comandă aproape orice meniu de iluzii ne putem imagina. De la sport la informaţii „prime time“, de la muzică la teleshopping sau informaţii financiare, tot ce îşi poate cineva dori găseşte la televizor. Mai puţin echilibrul şi controlul asupra propriului timp, care dispare ca prin minune în faţa micului ecran. Un simplu experiment de contabilizare a orelor petrecute într-o săptămână în afara serviciului sau şcolii ar scoate în evidenţă aspecte la care probabil nu ne-am fi aşteptat. Preocupări legate de timpul liber, cum sunt lectura, plimbările în aer liber, sportul preferat, întâlnirile cu prietenii, sunt concurenţi modeşti în competiţia cu timpul alocat televizorului. De fapt, întreaga dezbatere în jurul efectelor nocive ale televizorului nu vizează faptul însuşi de a utiliza acest obiect, cât dificultatea de a evita excesul. Adresându-se concomitent simţurilor vizual şi auditiv, şi fiind atât de accesibil în utilizare, mai ales ca fundal pentru alte activităţi domestice, televizorul este o tentaţie de care aproape nu te poţi dispensa, mai ales dacă nu ai nişte alternative suficient de motivante. Cineva numea, pe bună dreptate, televiziunea drept „ciclopul care devorează cărţi“. Iar când este vorba de ştiri, acest monstru cu un singur ochi pare a avea un apetit teribil şi pentru ziare sau reviste. Însă chiar şi miturile arată că ciclopii pot fi învinşi. Şi nu prin tertipuri sau strategii complicate, ci mult mai simplu: cu ajutorul butonului roşu de pe telecomandă. În urmă cu câţiva ani am cunoscut pe cineva care, fiind de curând botezat creştin, manifesta o reţinere evidentă faţă de restricţiile alimentare din perioada postului. Îmi povestea entuziasmat că, deşi nu prea reuşea să se împace cu postul în sens clasic, a găsit o formă originală de abstinenţă pentru Postul Sfintelor Paşti: a renunţat în această perioadă la televizor, optând exclusiv pentru alte modalităţi de informare şi petrecere a timpului liber. Cele două-trei ore petrecute zilnic în faţa televizorului fără a urmări ceva anume ar aduce probabil un imens beneficiu dacă s-ar transforma în timp petrecut cu un scop clar definit şi în folosul propriu. Reinvestirea acestui timp probabil nu va schimba lumea, dar, cu siguranţă, poate transforma lumea mea şi modul în care eu, personal, mă raportez la realitate. Şi, ca orice investiţie înţelept planificată, ea poate aduce beneficii semnificative pe termen lung.