„Era o încântare pentru noi atunci când lua cuvântul părintele Stăniloae“

Părintele Ştefan Buchiu, decanul Facultăţii bucureştene de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“, este unul dintre profesorii de teologie care au avut şansa de a se număra printre ucenicii părintelui Dumitru Stăniloae. În interviul ce urmează, părinte profesor Ştefan Buchiu îşi aminteşte de omul, profesorul, preotul, duhovnicul Dumitru Stăniloae cu o recunoştinţă înaltă şi mărturiseşte: „M-a marcat în mod definitiv. Mi-a descoperit drumul spre cunoaşterea lui Dumnezeu“.

Vă mai amintiţi momentul în care l-aţi văzut pentru prima dată pe părintele Dumitru Stăniloae? Eram student în anul întâi. Se întâmpla prin 1973. Auzisem anterior de părintele profesor. L-am zărit, într-o zi, trecând pe coridor, în drum spre sala de curs, unde preda doctoranzilor săi. Când l-am văzut, nu am îndrăznit să-i adresez vreo întrebare. Avea un aer de filosof creştin. Când mergea, fie probabil se ruga, fie filosofa, pentru că părea cufundat în interiorul dânsului. L-am cunoscut, mai apoi, în scris. Se vorbea foarte mult de părintele profesor, încă din vremea aceea. Un frate de-al meu mai mare, care era la doctorat, mi-a spus despre părintele şi modul cum făcea teologie. Cu prilejul vizitelor unor teologi străini la noi în ţară se organizau conferinţe, diverse evenimente, la care luam parte şi noi, studenţii. Era o plăcere să audiem discursurile personalităţilor prezente, la care se adăugau cele ale profesorilor noştri, dar de fiecare dată era o încântare pentru noi atunci când lua cuvântul părintele Stăniloae. Încă de pe atunci întrezăream noi ceva din oceanul teologiei sale, dar ceea ce era izbitor era modul specific în care făcea teologie. A venit şi toamna anului 1977, când am intrat la doctorat. Am fost ultima generaţie care l-a audiat, pentru că anul următor a ieşit la pensie. Şi acum îmi amintesc că ne-a vorbit despre dogma Sfintei Treimi - despre ce iubea dânsul mai mult, pentru că este teologul Preasfintei Treimi. Care era metoda pe care profesorul Dumitru Stăniloae o aplica la clasă? Părintele profesor, care era un munte al gândirii teologice, nu era foarte sistematic, şi tocmai aceasta a fost afinitatea pe care a avut-o cu Sfinţii Părinţi. Aceştia, când descriau taina lui Dumnezeu, taina omului, nu-şi propuneau să fie foarte sistematici, pentru că a fi foarte sistematic însemna a merge doar pe teologie catafatică, pozitivă. Ori, este specific teologiei ortodoxe să indice şi cealaltă metodă de cunoaştere, cea apofatică, la care ne trimite însuşi cultul nostru ortodox. Dânsul a reuşit să facă sinteza între catafatism şi apofatism, ceea ce arată resursele adânci ale teologiei părintelui profesor. Era modul personalist de a face teologie, nicidecum unul didactic, aşa cum eram obişnuiţi. Părintele profesor vorbea parcă fascinat despre adevărurile teologice. Mai mult, simţeam că suntem atraşi de o taină, pentru că deşi explica lucrurile într-o manieră patristică, dânsul sugera că dincolo de cuvinte este o realitate şi mai adâncă. Încerca, astfel, să te introducă în teologia Sfinţilor Părinţi. O altă cale de cunoaştere, pe care tot dânsul a pus-o în evidenţă pentru prima dată - cunoaşterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii. Această metodă de cunoaştere este specifică spiritualităţii ortodoxe şi la ea face referire şi cultul ortodox. „O parte din inima dânsului era în mijlocul vieţuitorilor din mănăstiri“ Care sunt cele mai frumoase amintiri care vă leagă de părintele Stăniloae? În vara anului 1977, după ce am dat licenţa, am mers la Mănăstirea Sihăstria, şi acolo m-am apropiat mai mult de părintele Stăniloae. Ceea ce încă mă impresionează şi astăzi, legat de vizită la Sihăstria, este modul în care a decurs întâlnirea sa cu părintele Cleopa. Părintele profesor s-a aplecat şi i-a sărutat mâna părintelui Cleopa şi acesta din urmă a repetat gestul. Am avut atunci senzaţia că în faţa mea sunt două vârfuri - unul al teologiei, celălalt al spiritualităţii. Şi chiar aşa era. Părintele profesor se hrănea din spiritualitatea monastică mai mult decât ne dădeam noi seama, şi asta l-a ajutat, probabil, în preocuparea pentru scrierile filocalice. Deşi era căsătorit şi a trăit toată viaţa în lume, cred că o parte din inima sa era în mijlocul vieţuitorilor din mănăstiri. Asta în mod cert. I-a iubit mult pe Sfinţii Părinţi, pe Sfântul Grigorie Palama - vieţuitorul cel mai ales al Muntelui Athos. În cadrul aceluiaşi dialog purtat la Sihăstria, părintele mi-a mărturisit că intenţiona să scrie o explicare dogmatică a Sfintei Liturghii. Poate că am fost printre primii care a aflat lucrul acesta, fiindcă în vremea aceea era doar un proiect. Au trecut nouă ani, pentru ca în 1986 să apară „Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă“. Pentru mine, ca viitor dogmatist, de-atunci mi-am dat seama că nu putem separa teologia dogmatică de cult. Trebuie să o întemeiem pe cult, aşa cum o întemeiem pe Sfânta Scriptură şi cum o întemeiem pe Sfinţii Părinţi. Mai apoi, am putut observa în scrisul părintelui profesor deschiderea teologiei dogmatice către cult şi către spiritualitate. Asta am învăţat de la părintele Stăniloae - teologia, ca să nu fie ispitită de secularizare, trebuie mereu să se deschidă către spiritualitatea ortodoxă şi către cult. Munca la catedră, în mediul universitar De regulă, noi, românii, ne validăm personalităţile de-abia după ce părăsesc această viaţă. Cât timp trăiesc nu le recunoaştem adevăratele merite, poate din invidie, din ignoranţă sau dezinteres. Cum era privit părintele de cei din jur? Cu admiraţie. Era apreciat de studenţi, dar mai ales de doctoranzi (părintele preda doar la doctorat, acestea erau restricţiile pe vremea aceea). Unii dintre ucenicii săi îl însoţeau, seara, pe drumul de la facultate spre casă şi se împărtăşeau de multe adevăruri din această teologie pe care el le rostea. Acum, să nu ne imaginăm că era înconjurat de cete de studenţi. Nici nu era posibil pe vremea aceea. Aveam o reţinere în a nu ne manifesta foarte zgomotos sau prea vizibil. Dar la cursuri aveam libertatea de a pune întrebări şi dânsul ne explica tainele teologiei dogmatice şi ale spiritualităţii. Cei care erau mai apropiaţi de dânsul mergeau şi acasă. Am mers şi eu de multe ori la părintele acasă şi mi-au rămas întipărite cuvintele sale, pentru că erau adevărate aforisme sau apoftegme ale Părinţilor. Teologia poate ajunge la adevărurile ultime L-aţi surprins vreodată nemulţumit, întristat? Într-una din convorbirile intime, pe care am avut bucuria să le am cu părintele profesor, îşi exprima regretul că nu avem, încă, în societatea românească, adevăraţi filosofi creştini. Cred că dânsul şi-ar fi dorit discuţii cu astfel de oameni. Practic, a şi făcut-o după 1990, atât cât i-a mai dăruit Dumnezeu viaţă. Părintele vroia ca teologul să poată da răspunsurile esenţiale, aşa cum filosofia sau ştiinţa nu le pot oferi. Dânsul a susţinut mereu că teologia, pe baza Revelaţiei dumnezeieşti, poate ajunge la adevărurile ultime. Unul din aceste adevăruri ultime este Sfânta Treime, adevărul central care este pe acelaşi loc cu Iisus Hristos, Dumnezeul adevărat şi Om desăvârşit. Aceste adevăruri hrănesc conştiinţa şi viaţa Bisericii. Dânsul considera că viaţa Bisericii şi spiritualitatea monahală au suficiente resurse ca omul de astăzi să nu se secularizeze. Avea ceva fascinant părintele Stăniloae, dar nu simţeai acest lucru decât după ce erai iniţiat în gândirea dânsului. Astăzi, eu le sugerez studenţilor să citească din părintele Stăniloae, ca mai târziu, fiind şi ei iniţiaţi, să-şi întemeieze cultura teologică pe opera vastă a părintelui. Însuşi Dogmatica sa nu este un simplu manual, ci un tratat foarte complex. Noi, cei de astăzi, care ne considerăm a doua generaţie a profesorului Stăniloae (prima generaţie au constituit-o profesorii care i-au fost contemporani părintelui) încercăm să descifrăm şi să popularizăm teologia sa, cunoscută şi în străinătate. Care erau momentele de seninătate ale părintelui? Avea astfel de momente mai ales în prezenţa discretă a doamnei preotese, Maria. Părintele se simţea foarte bine în atmosfera familială şi devenea foarte colocvial, mai mult decât putea să o facă la catedră. Acasă, făcea însă şi alte consideraţii, cum ar fi cele asupra vieţii eclesiale de la noi din ţară, a părţilor pozitive, pe care le îmbina cu percepţiile critice asupra lucrurilor negative din societate şi din viaţa unor credincioşi. Acasă, era asemenea unui părinte duhovnic. Simţeai că avea ceva din duhul marilor duhovnici. Erau mulţi oameni care veneau să-i ceară sfatul şi multora le era duhovnic. În momentul în care plecam din casa părintelui, simţeam o anumită linişte care era filocalică, pentru că era un mare rugător. Ştiu că avea foarte aproape de suflet Rugăciunea inimii. „Trebuie să simţim prezenţa lui Dumnezeu“ Cum era ca orator? Nu făcea caz de oratorie. Vorbea foarte modest, de o manieră simplă. Acesta este iarăşi o lecţie pe care am învăţat-o de la părintele şi încerc să o pun cât pot şi eu în practică, vorbindu-le studenţilor să nu facem caz de un limbaj foarte pretenţios, fiindcă adevărul dumnezeiesc este dumnezeiesc de simplu. Şi asta am învăţat-o de la părintele Dumitru Stăniloae, în al cărui discurs nu găseai vreodată ceva artificial.