Erich Bergel, un dirijor în exil

„Cel mai frumos lucru pe care l-am învăţat de la maestrul Bergel a fost iertarea şi împăcarea cu sine.“ (Radu Popa)

În seara zilei de 15 ianuarie, Filarmonica Braşov a dedicat concertul memoriei maestrului Erich Bergel, de la a cărui trecere la cele veşnice s-au comemorat anul trecut 10 ani. Iniţiativa a aparţinut maestrului Radu Popa, dirijorul permanent al orchestrei Filarmonicii „Banatul“ Timişoara şi al orchestrei Filarmonicii „Oltenia“ din Craiova. Erich Bergel (1 iunie 1930, Râşnov, jud. Braşov-3 mai 1998) a fost unul dintre cei mai importanţi dirijori români. În perioada 1950-1955 a studiat orga şi compoziţia la Conservatorul din Cluj-Napoca. În 1959 a fost numit dirijor al Orchestrei Filarmonicii din Cluj, dar la numai o lună după instalarea în post a fost arestat pentru „crime de uneltire împotriva orânduirii socialiste“, fiind acuzat de propagarea muzicii religioase în biserici, învinuit de a-şi fi cântat credinţa. După amnistia şi eliberarea din 1962 a fost împiedicat să dirijeze timp de patru ani (ocupând un post de trompetist în Orchestra Filarmonicii clujene). A dirijat 160 de orchestre din 35 de ţări În luna aprilie a anului 1966, cu doar 10 minute înainte de un concert pe care trebuia să-l dirijeze americanul Fritz Mahler (nepotul celebrului compozitor Gustav Mahler), s-a aflat că acesta suferise un infarct şi nici un alt dirijor nu l-ar fi putut înlocui într-un timp atât de scurt. Erich Bergel a părăsit locul trompetistului şi a condus din memorie întregul concert. În perioada 1966-1970 a fost directorul Filarmonicii „Transilvania“ din Cluj-Napoca. Între 1966 şi 1971, E. Bergel s-a impus ca una dintre cele mai importante personalităţi muzicale ale României: este perioada în care a lucrat intens şi la orchestrarea monumentalei lucrări „Arta fugii“ de Johann Sebastian Bach, o parte din timpul de lucru fiind petrecut la Berlin, la invitaţia dirijorului Herbert von Karajan. După plecarea sa în Germania, a fost promovat de însuşi Herbert von Karajan. Începând din anul 1972 a dirijat nu mai puţin de 160 de orchestre din 35 de ţări şi a predat la Academia de Muzică din Berlin. În 1973 i s-a retras cetăţenia română. A predat dirijatul de orchestră la Colegiul de Arte din Berlin. A fost nevoit să emigreze din România în anul 1971, chemat fiind de maestrul Karajan. Din anul 1989, timp de cinci ani a devenit dirijorul Filarmonicii din Budapesta. A fost împiedicat să revină ca dirijor invitat, şi doar puţini melomani au avut şansa să-l admire pe podiumul dirijoral după 1989, în cele câteva concerte date în ţară. După 1990, Erich Bergel a revenit de câteva ori la Cluj şi o singură dată la Braşov, într-un concert memorabil cu program integral Brahms, desfăşurat atunci la Biserica Neagră. Repertoriul său de concert a fost dominat de lucrări semnate de L. van Beethoven, J. Brahms şi A. Bruckner. A publicat mai multe volume dedicate analizei şi interpretării muzicii lui J. S. Bach la Bonn (1980, 1985). Dintre înregistrările sale amintim istorica prezentare a „Artei fugii“ de J. S. Bach şi integrala Simfoniilor de J. Brahms. „Cred că şi cei mai rafinaţi cunoscători au de învăţat de la Bergel. Toată lumea atribuie o importanţă epocală fugii neterminate (din «Arta fugii» a lui Bach) pe care el a finalizat-o.“ (Herbert von Karajan) E. Bergel a realizat o versiune orchestrată a celebrei capodopere bachiene, după versiunile lui Wolfgang Graeser - 1924, a lui Roger Vuataz - 1927, a dirijorului Hermann Scherchen - 1941 şi 1965. Erich Bergel a lucrat mai mult de 35 de ani la realizarea orchestraţiei pentru „Arta fugii“ - ultima lucrare a lui J. S. Bach, a cărei ultimă fugă a rămas nefinalizată. Bach însă nu a destinat lucrarea unui instrument anume, existând versiuni interpretate la orgă, la clavecin, la pian sau versiuni orchestrate (orchestră de coarde sau orchestră simfonică). Versiunea orchestrală a lui E. Bergel este considerată una dintre cele mai creatoare şi inovatoare atât în ceea ce priveşte arta orchestraţiei, cât şi din punctul de vedere al modalităţii sale de a încheia această partitură lăsată neterminată de Bach sau… de destin. Herbert von Karajan a fost unul dintre admiratorii necondiţionaţi ai acestei versiuni a Artei fugii. Portretul său dirijoral rămâne încă insuficient aprofundat; Bergel afirma, într-o scrisoare din 1975: „azi pot să spun cu certitudine - după ce am dirijat multe orchestre mari din lume - că cele mai bune orchestre sunt cele disciplinate“. O pagină unică în istoria literaturii orchestrale Programul concertului a debutat cu prima din cele trei suite orchestrale semnate de cel care a fundamentat cultura muzicală modernă: George Enescu. Unul dintre cei mai importanţi muzicieni ai secolului al XX-lea a fost un artist complet şi complex: compozitor, violonist, pianist, dirijor şi pedagog. Pentru George Enescu, Suita I pentru orchestră op. 9 este o creaţie de sinteză prin faptul că reuneşte aspecte cosmopolite ale culturii muzicale - după ce avusese ocazia asimilării operelor wagneriene şi debussy-iste. Preludiul la unison este o pagină unică în istoria literaturii orchestrale, având o particularitate tehnică ce o impune: „unisonul orchestral ce alimentează o întreagă mişcare simfonică“ (conform muzicologului şi compozitorului Pascal Bentoiu), dar şi un ethos românesc ce constituie marca stilistică a muzicii noastre naţionale. Interpretarea serii a inclus doar primele două secţiuni ale Suitei, aceasta find versiunea preferată de maestrul Bergel. Cel de-al doilea moment s-a constituit într-o premieră naţională: prezentarea în primă audiţie a versiunii orchestrate de maestrul Bergel a melodiilor pentru voce şi pian op. 4 şi op. 19 de G. Enescu, a căror solistă a fost excepţionala soprană Marta Cristina Sandu, care a conferit interpretării intensitate şi profunzime. Simfonia a VI-a op. 74 în si minor „Patetica“ a încheiat ciclul capodoperelor simfonice care l-au făcut pe Piotr Ilici Ceaikovski să devină personalitatea a cărei muzică este cel mai frecvent ascultată pe glob. Creaţie a anului 1893, simfonia este probabil cea mai reprezentativă creaţie a marelui compozitor rus, fiind şi ultimul opus semnat de acesta. Însuşi Ceaikovski mărturisea: „o consider în mod hotărât cea mai bună şi cea mai sinceră dintre toate lucrările mele; iubesc această simfonie aşa cum n-am iubit nici una din celelalte odrasle muzicale ale mele…“.