Ernest Bernea și viziunea țăranului român despre spațiu
Ernest Bernea a fost o figură marcantă a generației interbelice - filosof, etnograf, sociolog, eseist, poet și prozator -, trecută prin infernul pușcăriilor carliste și comuniste. În devenirea sa intelectuală a fost influențat de întâlnirea unor spirite de anvergură europeană: profesorii Nae Ionescu, Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti, Martin Heidegger, Marcel Mauss.
Ernest Bernea ne-a lăsat moștenire câteva lucrări de referință despre cultura satului tradițional românesc: „Civilizația română sătească”, „Maramureșul. Țara Românească”, „Moartea și înmormântarea în Gorjul de Nord”, „Sociologie și etnografie românească. Ordinea spirituală”, „Poezii populare în lumina etnografiei”, „Cadre fundamentale ale gândirii populare românești”.
În articolul de față mi-am propus să descriu, în liniile sale generale, modul în care țăranul român se raporta la spațiu. În acest scop, am selectat o serie de răspunsuri pe care Ernest Bernea le-a obținut, între anii 1929 și 1970, de la țăranii pe care i-a chestionat în cercetările sale de teren, realizate în Argeș, Brașov, Gorj, Bran, Făgăraș, Galați, Mehedinți, Brăila sau Bucovina.
Timpul şi spaţiul, „loc bun şi loc rău” în lumea ţăranului
Dacă pentru omul modern timpul și spațiul sunt continue și lipsite de orice încărcătură spirituală, pentru țăranul român, spațiul și timpul nu erau nici liniare, nici omogene, nici neutre. Spațiul, de exemplu, se împărțea în locuri bune și locuri rele. Diferența era dată de prezența sau absența sacrului, a sfințeniei. Iar binecuvântarea locului se vădea în rodnicia sa: „Locu᾽ bun îi loc sfânt; tot să face frumos și puternic și rodu’ e bogat”. „E loc aici, e loc dincolo; da’ nu e tot la un fel, nu tot locu-i bun. Iacă ăsta rodește și altu’ nu. Tot locu’ are darurile lui, ca omu’. Loc rău e așa un loc sec; poate e din piatră, poate e din duh.”
Călătorul nevoit să pornească la drum, să părăsească spațiul său familiar și să pătrundă în teritorii necunoscute se expunea riscului, primejdiilor venite de la vrăjmași văzuți și nevăzuți. Țăranii din Poiana Mărului - Brașov ne lămuresc de ce: „Loc rău e să stai undeva și nu-ți priește; mergi la drum și calci în necaz. Asta e loc rău, da’ cine-l știe până nu pățește?”. „Nu-i bine să umbli prin locuri străine că nu le știi toate și sunt și locuri rele.”
Dar care erau locurile bune? Cele cunoscute, familiare: în primul rând casa și ograda, unde se desfășura viața omului, de la leagăn la mormânt. Spun țăranii chestionați de Bernea: „Casa e așa, loc ferit, e loc sănătos. Locu’ casei e loc bun, cum să nu fie bun dacă știi tot ce-i în el? Locu’ ăsta-i loc bun, loc ferit”.
Pentru mentalitatea românească tradițională casa nu era doar un obiect material. Ea avea puternice valențe spirituale, fiind și liantul care unea generațiile vechi cu cele noi: „Moșii noștri nu voiau să se piardă locu’ casei; voiau să moștenească copiii, să rămână ei pe loc. Și la copii le e drag să stea pe locu’ părinților. Așa e credința, că așa s-au învățat; e ceva care vine din trecut. Oamenii de la noi nu le place să se mute”. „Lumea azi nu s-astâmpără, umblă de colo-colo. Mie nu-mi place-n străini. Binele-i aici în casa mea și-n curtea mea; toate au un rost și toate le știu. Aici au trăit părinții mei, aici și eu. De ce să rup?” Mutarea în alt loc era privită deci ca o dezrădăcinare, ca o înstrăinare a ființei umane de neamul său. O rupere a continuității - concept-cheie când vine vorba de tradiție.
Călătoria, un demers spre necunoscut
Satul - spațiul cunoscut, familiar, ordonat, securizant al țăranului - avea o limită: hotarul. Dincolo de el se întindeau necunoscutul, terifiantul, străinătatea: „În hotar merge omu’ liniștit, merge ca pe locu’ lui; n-are de ce se teme. Hotaru’ e așa ca o îngrădire de cuprinde satu-ntreg. Hotaru’ nostru e satu’ nostru”. „Cine a trecut hotaru’ nu mai e la el acasă. Dincolo e altceva și nu știe ce; poate-i o lume bună, poate nu. Eu știu că de trec nu mă mai simt bine; am așa o teamă, știu eu?”
Calea pe care pășea călătorul putea fi dreaptă, dar putea fi și cotită. Era preferabil să mergi pe drum drept, nu pe unul cotit: „De mergi pe drum lung și are cotitură, nu totdeauna e bine; că vezi drumu’ s-ascunde și-acolo locu’ nu e curat. La cot s-a mai întâmplat câte ceva: s-a răsturnat un car, a murit un om”.
O zonă aparte, puternic valorizată spiritual, era răspântia. Locul unde drumurile stăteau în cruce. Locul în care te puteau pândi tâlharii și în care îți puteai pierde nu doar banii, ci și viața. Locul în care cădeai pe gânduri: Care e drumul bun? Încotro e bine să o iau? Unde era primejdia mai mare, acolo și binecuvântarea lui Dumnezeu trebuia să prisosească. De aceea, țăranul român unde era o răspântie, a înălțat o cruce, o troiță. Așa cum reiese din răspunsurile primite de Ernest Bernea: „La răspântii se pune cruce că, vezi, e loc gingaș. Știi, acolo nu e loc hotărât că se taie drumurile, e loc slab că nu știi unde să o iei”. „La răscruce e loc rău că acolo se întretaie drumurile și se întâmplă multe: un omor sau o pradă sau o-ncurcală de altfel, tot acolo e mai des.” „Se pune cruce la răscruce că acolo se împarte drumurile; știi, o iei într-o parte sau în alta. Pune acolo să se-nchine omu’ și să apuce pă drumu’ ăl bun.”
„Să pune cruce la respintii că acolo trec mulți călători; să știe unde s-o ia. E respintie și acolo să taie drumu’. Omu’ se-nchină să o ia pe calea bună.”
Dar răscrucea avea pentru țăranul român și o semnificație pozitivă: la răspântie drumețul ostenit își putea trage puțin sufletul și își domolea setea: „Acolo (la răscruce) pun oamenii troițe și sapă fântână. Zic unii că-i loc de hodină, da’ să-ntâmplă și câte un necaz. Unde e troița, necuratu’ nu-și face de lucru”. „Să face și fântână la răscruce că-i loc de hodină și e pomană pentru drumeți.”
Orientarea în spaţiu
Încă de mici învățăm să ne orientăm, având ca repere dreapta și stânga, direcțiile spațiale. Pentru mentalitatea românească arhaică doar dreapta era valorizată pozitiv. Iar argumentul este spiritual, duhovnicesc: ne închinăm cu dreapta, sufletele alese, în lumea de dincolo, șed de-a dreapta Tatălui: „Dreapta e dreaptă. Apa merge în jos, soarele către apus și omu’ pe dreapta. Toate lucrurile să le împlinești pe dreapta că atunci le faci bine”. „De-a dreapta e loc de cinste și cu dreapta ta te întărești în fapte. Dreapta-i mai bună și mai de cinste. Știi cum zice la Scriptură: și s-a suit la ceruri și stă de-a dreapta Tatălui.” „De când e mic copilu’ tot cu dreapta-i învățat și nu în zadar. Tot ce-i face și tot ce-i pune în mână, dreapta-i întâi. Merge mai bine lucru’ cu dreapta; e mai la-ndemână cu dreapta, da’ e și mai bine: ai spor, rodesc toate.” „Și de te-nchini tot cu dreapta faci semnu’ crucii; și Maica Domnului s-a închinat cu dreapta. Așa spune cartea și o spune după sfinți.”
Pentru țăranul român, ordinea cosmică, lumea reprezentau o taină pe care o puteai contempla cu „ochiul lăuntric” și care își avea obârșia, temeiul ultim în Dumnezeu. Ea era guvernată de legi divine pe care omul, de-a lungul vieții, avea ca sarcină să le cunoască și să le accepte cu resemnare, când acestea i se arătau potrivnice: „Lumea mea și lumea ta; e lumea lui Dumnezeu că el a făcut-o. Cuprinsu’ lumii nu-l știe nimeni; numa’ îl bănuim. Când privesc în jurul meu mă minunez câte-s într-însa. Da’ când privești, să cați și cu ochiu’ dinlăuntru că vezi mai multe”. „Nu vezi? Toate sunt că vă țin laolaltă. Și de sboară pasărea și de rodește pomu’, toate sunt bine întocmite. Omu’ nu ia seama, da’ toate merg și el merge, de când se naște până moare e tot în rostu’ lumii: muncește, face copchii, mâncă sau cântă când de veselie, când de jale, dar toate le face cu rostu’ lor. Ceru’ e senin sau e înnourat; ce-i bagi vină? Așa e rostu’ lui. Așa cum toate merg, ceru’ merge și nu noi le-am rânduit. A murit tat și mor și eu; mă jăluiesc că alta n-am ce face. Așa e lumea; lumea mea și lumea ta.”
Viziunea țăranului român despre spațiu era impregnată de credința sa în Dumnezeu, de conștiința că viața sa și a lumii este o taină sacră. Să fi murit, oare, ea odată cu satul românesc antebelic, nemaculat încă de mentalitatea și habitusurile comuniste? Atâta vreme cât pe la răspântii mai vedem cruci din lemn și piatră, nu. Ea dăinuie, chiar dacă într-un mod discret. Tainic.