Este secularismul un fenomen ireversibil?

Este tot mai limpede pentru oricine că, în ultima vreme, iluminismul european a trecut, în mare măsură, de la critica sa acerbă faţă de Bisericile instituţionale istorice şi de la abuzurile sale faţă de religie la o critică a religiilor în sine. În acest sens, reprezentanţii săi cultivă un antagonism de tip exclusivist între cele două componente ale naturii umane, respectiv raţiunea şi experienţa religioasă. Începând cu secolul al XVII-lea, această formă de iluminism s-a impus în rândul câtorva gânditori, intelectuali şi învăţaţi, după care a reuşit să se răspândească tot mai mult. Astăzi, se resimte al doilea val al iluminismului care, într-o formă simplificată, pune în valoare rezultatele criticii Bisericii şi religiei în rândul maselor largi.

În ceea ce priveşte acest fenomen în rândul maselor, trebuie avut în vedere faptul că, încă din secolele XVII-XVIII, disputa aceasta între raţiune şi religie viza doar o parte dintre acei critici ai religiei, că în Anglia, Franţa şi Germania o serie de gânditori de primă mână din domeniul filosofiei sau ştiinţelor a trecut peste această principală formă de critică a religiei şi a reuşit să impună o legătură adecvată şi normală între gândirea critică, experienţa religioasă şi cunoaştere. În Anglia, cei mai mari matematicieni şi astronomi, precum Newton, Flamsteed, Halley etc., au fondat "Societatea pentru Promovarea Cunoaşterii Creştine" (Society for Promoting Christian Knowledge), cu scopul de a scoate în evidenţă unitatea cunoaşterii adevărului din punct de vedere creştin şi din perspectiva ştiinţelor naturii. Referitor la spaţiul german, e suficient să-i amintim pe filosoful Leibniz şi pe discipolul său Christian Wolff. În principiu, prima formă a iluminismului nu reprezintă altceva decât un caz tipic de "schizofrenie", care se repercusionează astăzi, în valul celei de-a doua forme de iluminism, ca o adevărată "schizofrenie a maselor". De altfel, acesta e şi motivul pentru care avem mari îndoieli privind argumentele sociologice invocate vizavi de acest "iluminism schizofren al maselor". Urmărind îndeaproape acest fenomen, renumitul istoric german Ernst Benz subliniază că dacă analizăm mai atent noţiunile nebuloase privind condiţionarea socială a religiei, privind pretinsa areligiozitate a omului în societatea supratehnicizată de azi, privind mult invocata dispariţie a societăţii patriarhale de odinioară, am putea fi uşor tentaţi să contrapunem formulei consacrate a lui Marx despre religie ca "opiu al popoarelor" o formulă mai adecvată pentru perioada în care trăim: "opiul popoarelor este sociologia" (vezi E. Benz, "Die Säkularisierung des Christentums und die "neuen Religionen"", în: O. Schatz (Hrsg.), Hat die Religion Zukurft?, Graz, 1971, pp. 236-237). Pe de altă parte, în mod paradoxal, chiar dacă nimeni nu revendică vreo legătură între religia creştină şi civilizaţia tehnică, totuşi există o asemenea legătură, directă şi interioară, între creştinism şi tehnica modernă. Desigur, a existat o dezvoltare tehnică atât în afara creştinismului, cât şi în perioada precreştină, dar este arhicunoscut faptul că revoluţia tehnică, mai precis evoluţia accelerată a tehnicii, s-a produs în spaţiul şi sub girul culturii creştine. Dacă aruncăm o privire atentă în istoria religiilor, ne dăm seama că în spaţiul budist, de pildă, ar fi fost imposibilă o asemenea evoluţie a tehnicii. Şi aceasta, în primul rând, pentru faptul că religia budistă nu cunoaşte ideea de creaţie, nu cunoaşte mandatul pe care Dumnezeu îl dă omului cu privire la pământ şi creaturile care locuiesc pe el: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi!" (Facerea 1, 28). De asemenea, budismul nu cunoaşte învăţătura creştină potrivit căreia omul este singura dintre toate creaturile, care poartă în sine, prin creaţie, chipul lui Dumnezeu. Mandatarea omului de către Dumnezeu de a fi colaborator al Său în administrarea şi desăvârşirea creaţiei a fost, de altfel, elementul accelerator în dezvoltarea tehnică a Occidentului creştin, un element care, în budism, lipseşte cu desăvârşire (ibidem, ibidem, pp. 238-239). După cum se ştie, tot în spaţiul culturii creştine, a fost imaginat pentru prima dată în istorie avionul, şi anume de către renumitul Leonardo da Vinci. El a început să dezvolte chiar anumite modele, dar a renunţat după aceea la ele din teama ca nu cumva această maşină să fie folosită de om împotriva semenilor săi. Dacă Leonardo da Vinci a fost împiedicat să-şi pună în practică invenţia sa datorită conştiinţei responsabilităţii sale creştine, nu acelaşi lucru s-a întâmplat mai târziu, când omul modern l-a construit şi nu de puţine ori l-a folosit, atentând la viaţa omenirii. Inclusiv tehnica militară are o legătură directă cu creştinismul. De pildă, praful de puşcă a fost inventat de un călugăr care s-a folosit de diferite studii de alchimie; în viziunea sa, invenţia lui urma să fie folosită doar în scopuri civile. După ce această descoperire s-a materializat repede în inventarea suplimentară a puştilor şi tunurilor, papii au încercat, pentru început, prin diferite bule, să împiedice evoluţia spre tehnica militară modernă. În cele din urmă, au acceptat totuşi argumentele împăraţilor creştini, potrivit cărora tehnica aceasta superioară ar fi un privilegiu conferit de Dumnezeu imperiului creştin, pentru a se apăra împotriva turcilor, adversarii creştinismului. Însă superioritatea tehnicii de artilerie n-a rămas pentru multă vreme un privilegiu al creştinismului. Aceasta pentru că atunci când sultanul Mehmed al II-lea a pregătit asaltul asupra Constantinopolului creştin, care avea să fie cucerit în 1453, a găsit un turnător de tunuri, un catolic din Ardeal, care pentru un onorariu bun i-a construit sultanului cel mai mare tun din acea vreme. Tunul acesta, construit de un creştin secularizat, a jucat un rol decisiv în cucerirea capitalei Imperiului Bizantin de către turcii musulmani şi în transformarea ulterioară a Catedralei Sfintei Sofia într-o moschee (ibidem, ibidem, p. 240).