Europa, între criza emigranților și apărarea frontierelor
Problema refugiaților din Orientul Mijlociu și Africa este departe de a se fi încheiat. Soluțiile propuse pentru rezolvarea acestei crize - relocarea oamenilor, împărțirea lor pe cote obligatorii între statele europene, acordarea de sprijin financiar consistent țărilor care au pe teritoriul lor un număr mare de emigranți - nu par a stopa exodul musulman. Dimpotrivă. Numai atunci când în țările de origine ale emigranților lucrurile se vor așeza, putem spera la o schimbare de situație. Profesorul Dan Dungaciu, director al Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române, ne vorbește despre cauzele care au stat la baza acestei crize și despre multiculturalism ca politică falimentară în Europa.
Înainte de a vorbi despre exodul musulmanilor din țările Orientului Apropiat și Africa de Nord în Europa ar trebui precizat ce a provocat această criză în țările de origine ale emigranților. Ce a adus Primăvara arabă acolo unde ea a avut loc?
Cred că legătura dintre fluxul de emigranţi pe care-l vedem astăzi şi evenimentele care au generat ceea ce se numeşte Primăvara arabă sigur că trebuie făcută, dar nu e neapărat singurul factor explicativ. Primăvara arabă s-a întâmplat prin 2011, deci cu ceva vreme în urmă. Ce a adus Primăvara arabă? Pe fond, ea a adus o demantelare (demolare, dezorganizare) a unor regimuri din Orientul Mijlociu, care, fiind blocate, reuşeau să genereze, prin blocajul pe care îl produceau, extrem de multă nemulţumire într-o societate care se transforma până la urmă în organizaţii de tip Al-Qaeda. Al-Qaeda este până la urmă produsul ante-Primăvara arabă. Pentru că acele regimuri încremenite produceau în sânul societăţilor lor o enormă masă de nemulţumiţi, care se descărca fie împotriva regimurilor, fie a duşmanului perceput ca fiind Occidentul, şi în special Statele Unite. Primăvara arabă a demantelat aceste regimuri. Într-o primă instanţă a existat o speranţă că se poate schimba ceva în această zonă, şi chiar mişcările teroriste au fost într-un fel nu neapărat anihilate, ci puse cumva la muncă, deturnate. Partidele extreme care au reuşit să ajungă pe la putere au început să se confrunte cu „pericolul” guvernării. Una e să fii în afara jocului, alta este să fii la guvernare. Şi din punctul acesta de vedere terorismul a primit într-un fel un tip de lovitură.
Aşa se explică faptul că nu am avut migraţii imediat după Primăvara arabă. Exista un capital de încredere, exista o speranţă, o redesenare politică a acestui spaţiu. Din nefericire, nu s-a întâmplat ceea ce foarte multă lume a sperat, anume că stabilitatea şi prosperitatea vor veni, iar populaţia va fi satisfăcută. Suntem acum în faza a doua, speranţele s-au spulberat, oamenii au fost obligaţi să plece pentru că Primăvara arabă a provocat o serie de războaie care nu mai contenesc, avem de-a face cu demolarea unor societăţi, aşezarea multora în taberele de refugiaţi. Iar populaţia din Orientul Mijlociu este acum pregătită psihologic să plece în spaţiul european. Dacă ne uităm în statistici, din 2008 încoace, migraţia, solicitanţii de azil înregistraţi prin Eurostat, a crescut de la 230.000 în 2008 până la 625.000 în 2014. Deci, avem o permanentă creştere, o atenuare în 2009-2010. Dar din 2011, de când a început Primăvara arabă, a început creşterea migranţilor în spaţiul european. Creşterea cea mai spectaculoasă am avut-o din 2013, când au existat 435.000 de solicitări de azil, iar anul următor, 625.000. Desigur, solicitanţii vin nu doar din zona Orientului, ci şi din Balcanii de Vest. Dar, este evident, condiţiile acum sunt de aşa natură încât singura speranţă pentru oameni este Occidentul.
Dincolo de aceste lucruri, ar trebui să punem în discuţie şi elementele de conjunctură. Până la urmă nu este foarte limpede de ce oamenii aceştia trec prin Turcia sau pleacă atât de uşor de acolo. Nu este foarte clar de ce Grecia s-a transformat într-un stat de tranzit pentru emigranţi, deşi, după normele europene stipulate în acordul de la Dublin din 2003, statul care primeşte emigranţi trebuie să se ocupe de evaluarea, înregistrarea şi trierea lor. Or, Grecia nu prea face asta. Grecia lasă poarta deschisă ca emigranţii să plece. Suntem deci în situaţia în care emigranţii pleacă prea uşor din Turcia, trec prea uşor prin Grecia, ajung destul de simplu în Ungaria şi pleacă nepermis de lejer de aici, din Ungaria şi Austria, spre Germania. Toată legislaţia europeană care credeam noi că vizează controlul, trierea şi blocarea acestui flux de emigranţi nu mai funcţionează.
Aşadar, dincolo de evenimentele numite Primăvara arabă sunt şi elemente de conjunctură. Sunt viziuni politice, plăţi geopolitice sau interese de altă natură, cu siguranţă. Asta nu înseamnă că cineva care are strategii geopolitice, cum este Federaţia Rusă, poate genera asemenea fenomene. Mişcarea a sute de mii de oameni e un lucru prea dificil de realizat de cineva ca Rusia. Dar asta nu înseamnă că nu se poate profita de această situaţie. Eu am senzaţia că şi Turcia profită, şi Grecia profită, şi Serbia profită şi plăteşte nişte poliţe. Iar Federaţiei Ruse îi convine situaţia de fapt care pune o presiune enormă pe proiectul european, deturnează agenda de la chestiunea Ucraina, poate introduce pene de comunicare între spaţiul european şi SUA. Sunt foarte mulţi profitori în acest context, chiar dacă nu ei au generat fenomenul. Trebuie să facem o distincţie între cauzele profunde şi cei care profită de conjunctură.
De ce locuitorii din Afganistan, Irak, Siria, Liban nu se refugiază în statele arabe vecine, cu o situație economică foarte bună și stabile din punct de vedere social și politic: Arabia Saudită, Qatar, Bahrain, Kuwait sau Emiratele Arabe Unite?
Aici este o problemă. Oamenii se refugiază în Turcia sau în alte state care includ tabere de refugiați. E vorba despre circa 2 milioane de refugiaţi. Întrebarea care se pune este aceasta: de ce statele bogate pe care le-aţi enumerat: Emiratele Arabe Unite, Qatarul, nu fac mai mult ca să îi ajute? De ce nu fac mai mult ca să-i păstreze sau să-i menţină cât mai mult acolo unde sunt, fie că e vorba de tabere de refugiaţi sau de statele de provenienţă. Ce constatăm acum este că cei care au locuit mult timp în taberele de refugiaţi încep să plece de acolo. Comunitatea islamică ar trebui să aibă o mai mare responsabilitate atunci când se raportează inclusiv la membrii ei musulmani care comit lucruri inadmisibile în numele religiei. Ar trebui să fie în primul rând ea mai dură, să sancţioneze un pic mai aspru chestiunea în cauză.
A doua responsabilitate revine acestor state care trebuie să intervină mai puternic în oprirea migraţiei de tip economic. Dacă migraţia în curs va căpăta cotele pe care pare că le va avea, uitându-ne la ceea ce se întâmplă astăzi, relaţia cu Islamul riscă să se transforme, cel puţin la nivel european, în altceva, într-un tip de confruntare din care nimeni nu are nimic de câştigat. Noi vorbim acum despre ciocnirea civilizaţiilor. Nu e ceea ce se întâmplă, dar asta nu înseamnă că e imposibil să se petreacă în viitor. De aceea trebuie să gestionăm un pic mai din timp situaţia. Nu e chiar corect ca state europene creştine, de pildă Germania, să-şi arate toată disponibilitatea, dar ţări precum Emiratele Arabe şi altele să facă mult prea puţin pentru coreligionarii lor.
Europa, și vorbim aici mai ales de Occident, este la ora actuală un teritoriu cu o rată de creștere demografică negativă, cu o populație îmbătrânită, iar din punct de vedere religios, puternic secularizată. Cum ar trebui să se raporteze Europa la cei care vin acum să o locuiască?
Există în discuţia publică argumentul demografic care este legat de Europa şi chiar de România, ceea ce mi se pare scandalos. Adică avem Europa un continent îmbătrânit, iar populaţia islamică vine să compenseze un deficit pe care Europa oricum îl are. Peste câţiva ani va trebui să sponsorizăm o cantitate mare de pensionari pe care sistemul nu ar putea să îi susţină. Argumentul acesta e ca o ciorbă răcită, reîncălzită şi servită. Ea a fost oferită europenilor cu 10 ani în urmă, când se vorbea despre integrarea europeană a Turciei. Am participat la multe dezbateri pe plan european, unde argumentele pro-Turcia stăteau în balanţă. Acest stat are o armată puternică, ceea ce ar conferi Europei un statut militar semnificativ, dar se învecinează cu Siria, Irak, Iran, deci vecini unde sunt probleme. Primul hop de trecut. Europa este seculară, Turcia este islamică, iarăşi un inconvenient. Principalul argument pro-integrare irefutabil era cel demografic. Turcia este o naţiune tânără, care vine să compenseze un deficit de populaţie din Europa. Din moment ce Europa are nevoie de populaţie, de unde s-o ia mai repede şi mai bine decât din Turcia? A fost argumentul principal atunci. Din păcate, acest argument pe care l-am numit o ciorbă reîncălzită a fost refuzat de principalii actori europeni, adică Germania şi Franţa. Ei au spus nu Turciei. Acelaşi argument, la distanţă de 10 ani, ni se serveşte, dar de data aceasta, în raport cu o populaţie care este şi mai puţin europeană decât cea turcă. De bine, de rău, Turcia a avut o relaţie cu Europa, trăiesc în Europa destul de mulţi, iar la vremea respectivă erau niţel mai seculari decât se prezintă astăzi. Dar, una peste alta, turcii sunt şi azi mult mai adaptaţi spaţiului european decât cei care vin din Orientul Mijlociu sau din Africa. Din acest punct de vedere, acel argument demografic, respins atunci, nu ştiu cum ar putea fi acceptat acum. E un argument de tip raţional, dar lumea nu funcţionează aşa decât în teorie. Se bazează pe o logică europeană. Pleacă de la ideea că subiectul moral şi raţional este Europa ca atare, o entitate care gândeşte cu un singur cap, cu un singur creier, dar, de fapt, este vorba astăzi de mai multe entități naționale care, deocamdată, gândesc pentru sine. Fiecare actor național în parte, raţionând pentru sine, speră că lui nu i se întâmplă ceea ce i se va întâmpla întregului. Şi atunci spune „nu”, să i se întâmple lui. Adică, în cazul migraţiei, fiecare ar vrea să zică: „Ia-i dumneata!”, „Du-i acolo!” „Noi vom găsi o soluţie!” Ne este mai aproape „pielea națională” decât „cămașa europeană”. Argumentul demografic este complet nejustificat şi nejustificabil. Nu e valabil pentru Europa şi deci nici pentru România.
Credeţi în integrarea refugiaţilor, dat fiind că multiculturalismul se constată a fi un eşec în Occident?
Da, mulţi lideri importanţi au vorbit despre moartea multiculturalismului, de la Angela Merkel la Sarkozy și David Cameron. N-aş vrea să intru prea mult în detalii, dar multiculturalismul e cel care a creat ghetoizarea în Occident. Filosofia lui se bazează pe aşezarea diverselor comunităţi culturale sau religioase ori cultural-religioase în mici rubrici, cărora trebuie să le prezervi identitatea. Iar această identitate trebuie alăturată altor identităţi. Şi cu cât mai multe, cu atât mai bine. Cu cât mai multe, cu atât vom fi mai fericiţi. Acest model e complet diferit de cel folosit de americani. Multiculturalismul a generat izolarea comunitară, culturală, economică, socială. În acest moment, faptul că există ghetoizare în spaţiul occidental este o consecinţă a filosofiei multiculturaliste. Acesta este un paradox, un efect pervers. Nu spun că neapărat cei care au inventat-o şi promovat-o au urmărit aceste scopuri, dar consecinţa sociologică este că ghetoizarea în Vest este efectul multiculturalismului care, în numele prezervării purităţii identitare a micilor comunităţi, le-a oprit cumva acestora posibilitatea integrării. Americanii n-au procedat aşa. Sigur, modelul american nu este neapărat de „melting pot”, adică un fel de pastă rezultată din amestecarea cu mixerul a mai multor ingrediente. Nu aceasta este America. Ci mai degrabă avem de-a face cu tipul „salată”, în care toate se amestecă, dar totuşi le vezi, sunt individualizate. Dar este, totuși, un tip de coerență, de identitate comună, centrată pe crezul american, drapel, voința de a fi american.
Multiculturalismul extrem practicat de europeni a avut consecinţe contrare. Din acest punct de vedere, cu cât o să implementăm mai puternic această filosofie, adică îi vom lăsa izolaţi pe cei care vin, cu atât o să avem probleme mai mari de dialog cu ei. Şi aceasta pe toate palierele, culturale, dar și pe cele concrete, practice, de zi cu zi: nu vorbesc limba, se izolează, se ghetoizează, poliţia nu va putea intra în anumite cartiere, cum se întâmplă în anumite ţări, devin mici enclave în mari state europene.
Ați spus într-un interviu că România ar trebui să se gândească mai degrabă la integrarea conaționalilor aflați în țările vecine. Cum s-ar putea realiza aceasta?
Să vorbim mai întâi despre cei din Republica Moldova. Unii dintre ei nu sunt foarte bine alfabetizați social, pentru că sunt oameni la vârsta medie care nu mai pot pleca în Occident. Dar să dăm un exemplu, o asistentă medicală din Chișinău poate lucra foarte bine într-un spital din Roman sau Piatra Neamț. Absolvenții de facultăți din Moldova poate vor să lucreze la companii din România, în special pe IT. Pot fi angajați chiar din facultate, cum fac aceste companii cu absolvenții din România. Acestea sunt mecanismele care trebuie activate. Când tu ai români în Republica Moldova, în Timoc, în Ucraina de care nu te interesezi să-i integrezi, să vii cu soluția imigranților din Orient e cel puțin ridicol. E genul de formulă: „Cum rezolvăm problema agrară? Păi, să dea Dumnezeu să plouă”. „Cum rezolvăm problema demografică? Să dea Dumnezeu un război în Orient ca să vină aceia la noi.” Acestea nu sunt soluții. Decidentul politic trebuie să construiască programe în care instituțiile, fiecare în parte, să fie puse în mișcare într-o anumită direcție. Cine pune altfel problema e complet iresponsabil. Da, situaţia din Orientul Mijlociu este atât de complicată, încât nu mai ştii din ce capăt să o apuci ca să mai găseşti o soluţie cât de cât coerentă. Înspre Europa se duc două fluxuri importante de populaţie, cel din Orient şi cel din Balcanii de Vest. Ultimii, încet-încet, vor fi opriţi să mai intre în spaţiul occidental. Se va construi poate un soi de Plan Marchall pentru aceste state care au semnate acorduri de asociere cu Uniunea Europeană, care vizează la capăt de drum integrarea lor europeană, deci vor intra într-o altă logică. Celelalte populaţii vor avea statutul de refugiaţi şi vor fi trataţi ca atare, indiferent de ţara care-i va primi, fie că e vorba de Germania, fie de România sau altă țară.