Evanghelia este o îmbrăţişare milostivă
Noi suntem acei credincioşi care pe de o parte dorim să-l ascultăm pe Iisus, dar pe de altă parte, ne place să-i mustrăm aspru pe ceilalţi, să-i judecăm pe cei de lângă noi. Însă mesajul Domnului este acesta: milă. Pentru mulţi, în istoria Bisericii, este mesajul cel mai optimist al Domnului: milostivirea. Însă El Însuşi a spus-o: că nu a venit pentru cei drepţi, pentru că drepţii se îndreptăţesc singuri. Ci El a venit pentru noi, atunci când noi recunoaştem că suntem păcătoşi. Dar dacă noi suntem ca fariseul acela care spune în faţa altarului: Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că nu sunt ca toţi ceilalţi oameni, şi nici măcar ca acela care este la uşă, ca vameşul acela (cf. Luca 18, 11-12), atunci nu cunoaştem inima Domnului şi nu vom avea niciodată bucuria de a simţi această milostivire!
Fariseul întrupează o atitudine care nu exprimă mulţumire lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale, ci mai degrabă satisfacţie de sine. Fariseul se simte drept, se crede în ordine, se împăunează de asta şi îi judecă pe alţii de la înălţimea piedestalului său. Dimpotrivă, vameşul nu înmulţeşte cuvintele, lasă masca. Rugăciunea sa este smerită, sobră, pătrunsă de conştiinţa propriei nevrednicii, a propriilor iluzii: acest om într-adevăr recunoaşte că are nevoie de milostivirea lui Dumnezeu. Rugăciunea vameşului este rugăciunea celui smerit, care „va pătrunde norii“ (Sir. 35, 18), în timp ce rugăciunea fariseului este îngreunată de lestul vanităţii. Şi tocmai vameşul se va coborî la casa sa îndreptat. Conştient de păcatele sale, care îl fac să rămână cu capul plecat - în realitate însă duhovniceşte îndreptat către Cer -, el aşteaptă orice nădejde de la Domnul: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului“ (Luc. 18, 13). El bate la poarta Milostivirii, care se deschide şi-l mântuieşte, „deoarece cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa“ (Luc. 18, 14).
Nu este uşor să ne încredinţăm milostivirii lui Dumnezeu, pentru că aceasta este un adânc insondabil şi incomprehensibil. Dar trebuie să o facem! „Oh, părinte, dacă dumneavoastră aţi cunoaşte viaţa mea, nu mi-aţi vorbi aşa!“ „De ce? Ce ai făcut?“ „Oh, am făcut nişte mizerii!“ „Nici o problemă! Apropie-te de Hristos: El doreşte să asculte «taina» ta, dacă o mărturiseşti!“ El îmbrăţişează, El iartă, pentru că Hristos, şi doar El, are capacitatea specială de a ierta. Iartă, te odihneşte şi îţi spune doar: „Nu te osândesc nici Eu. Mergi, de acum să nu mai păcătuieşti“ (Ioan 8,11). Îţi dă doar acest sfat: să nu mai păcătuieşti.
După o zi, o săptămână sau poate o lună, suntem în aceeaşi situaţie, întrucât revenim la aceleaşi păcate. Să ne întoarcem prin pocăinţă la Hristos! Domnul nu încetează niciodată să ierte: niciodată! Noi suntem cei care încetăm să-i cerem iertare. Să ne aşezăm şi să rămânem în braţele Sale, ca un instrument în mâinile unui muncitor, ca o lăută în mâinile unui interpret abil. Să ne părăsim în braţele Lui precum acea piatră care se aruncă în mare. Această schimbare are loc într-o clipă, cu o singură privire interioară sau o uşoară mişcare a voinţei, sau şi cu vreun cuvânt scurt. Să cerem harul de a nu înceta să cerem iertare, pentru că El niciodată nu încetează să ierte. Să cerem acest har al atotmilostivirii. Să cerem bucuria de a fi lângă El. Avem nevoie de Medicul iertării: toţi, toţi! Avem nevoie de harul Său, de puterea Sa, de nădejdea Sa, de binecuvântarea Sa, de milostivirea Sa, de iertarea Sa. Şi este nevoie de simplitate: pentru a ne ruga împreună, este nevoie de simplitate!
Să cunoaştem mila lui Hristos, „da“-ul Său de iubire pentru mântuirea lumii, „amin“-ul iertării Sale pentru noi, care revelează faptul că Hristos este iubire din Iubire, care, în ciuda tuturor tenebrelor noastre, ne transformă în „lumină din Lumină“. Viaţa după chipul lui Hristos cere jertfa sinelui, deoarece pentru a îmbrăca chipul lui Hristos sau a locui Hristos în noi, omul trebuie să-şi piardă propriul lui chip lumesc. Evanghelia iubirii este mereu şi Evanghelia milostivirii, care se adresează mereu omului păcătos, care suntem noi toţi. Să ne încredinţăm milostivirii lui Dumnezeu, în faţa căreia păcatele noastre sunt „particule de nisip“ ce se pierd în imensitatea oceanului iubirii iertătoare. Creştinismul este lumina Persoanei unice, neasemuite a lui Iisus Hristos, care a adus toată noutatea, aducându-Se pe El Însuşi (omnem novitatem attulit semetipsum afferens: Irineu, Adv. Haer. IV, 34, 1). Să purtăm acest gând în inimă şi-n cuget: creştinismul este Cineva, care ne iubeşte, avem pentru noi o inimă care bate în chiar bătăile inimii noastre. Iisus este o îmbrăţişare milostivă. Când îl avem pe Hristos în fiinţa noastră, suntem înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire, şi astfel înţelegem ce este lăţimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea iubirii lui Hristos, care depăşeşte orice cunoaştere.