Evaziune și realitate
Nu știu dacă ți-a atras atenția și dacă te-ai întrebat măcar uneori de ce există această tendință tot mai vizibilă a omului modern - prezentă chiar și la copii! - de a evada din realitatea cotidiană și de a căuta lumi, spații, perspective noi, chiar și în universuri virtuale, imaginare, ireale. Iată o întrebare pentru care răspunsul nu este deloc simplu. De fapt răspunsul reprezintă întreaga istorie a omului.
Toate culturile omenirii de la începuturi și până astăzi, în straturile lor cele mai profunde, se raportează la această lume ca la un spațiu tranzitoriu. Toate religiile lumii vorbesc, fără excepție, despre o lume și o viață viitoare, indiferent cum și-o închipuie, care este cea adevărată, cea deplină. Din această pricină, toate curentele religioase și filosofice au avut țintă majoră atingerea celeilalte lumi și ca atare au dezvoltat metode de depășire a lumii acesteia.
Toate mișcările eretice ale lumii, de la gnosticism la New Age, își trag seva din proiecția în imaginar – într-un imaginar, ce e drept, foarte complicat – a acestei paradigme umane universale. Toate anomaliile psihosomatice, de la șamanism la folosirea de droguri (alcool, cocaină, LSD, etnobotanice etc.), care vizează obținerea unor stări modificate de conștiință, au cauză năzuința de a împlini cu orice preț dorința ieșirii din realitatea cotidiană, chiar și atunci când aceste practici au efecte vădit degenerante pentru om.
Dar și la nivelul individului, luat separat, în afara grupurilor, se pot observa diverse manifestări ce au sursă o anumită relație cu valoarea și cu sensul lumii acesteia. De pildă, nemulțumirea de sine, insatisfacția vieții, neîmplinirea, depresia, tristețea care este ascunsă chiar și în cea mai mare bucurie lumească etc. exprimă o formă de raportare inconștientă la această pecete psihologică universală specifică omului, în care deslușim ideea: locul nostru definitiv nu este în această lume și de aceea ea nu ne împlinește.
Civilizația tehnologică și mai ales produsul ei mai recent, mediul virtual, nu au alt rol decât acela de a răspunde aceleiași nevoi, înscrisă în firea omului, de a depăși această lume. Aceasta se întâmplă pentru că mediul virtual posedă anumite valențe „mistice”, dar nu ascendente, ci unele pervertite. Întrucât, spre deosebire de curentele filosofico-religioase, mediul virtual nu oferă o altă lume superioară în ceruri, ci o lume paralelă, care doar simulează infinitatea și veșnicia. Este vorba aici de o imagine a lumii noastre, dar fracturată și într-o mișcare haotică, lipsită de sens. Folosind terminologia platonică - pentru care lumea noastră este doar imaginea adevăratei lumi, a ideilor -, mediul virtual este o imagine a imaginii, sau un idol al idolului. Adică mediul virtual reprezintă un surogat al surogatului lumii, care nu satură, nu eliberează, ci creează o foame continuă, precum și dependență.
În creștinism funcționează în acest caz un uimitor paradox: depășirea acestei lumi, care este percepută ca fiind reală, înseamnă în același timp intrarea în cea mai adevărată realitate, Împărăția cerurilor. Iată de ce pentru creștini tinderea spre Împărăție este totodată și evadare, și realitate, fapt ce înseamnă împlinirea corectă a cerinței lui sufletești specifice.
Acestea ar fi premisele metafizice și psihologice ale culturii evaziunii, care nu s-a născut azi, ci e prezentă de-a lungul întregii istorii a omului. Prin urmare, doar așa se poate înțelege, într-o formă cuprinzătoare, puternica dorință actuală de evaziune. Aceasta poate fi înțeleasă drept o necesitate reală a sufletului uman; problema este doar turnura pe care o căpătă în cadrul anumitor culturi sau în anumite epoci. Iar așa cum se prezintă ea astăzi, nu reprezintă altceva decât pervertirea noțiunii de realitate, de viață și de Împărăție a lui Dumnezeu. Iar toate produsele false ale civilizației omului autonom, de la erezii la mediul virtual și droguri, vin să alimenteze cu surogate o nevoie paradigmatică a sufletului omenesc: tânjirea după o lume perfectă, sau nostalgia Paradisului.
În acest sens, se pare că modernitatea marchează prin propria ei cultură începutul unei lupte decisive pentru sufletul omului. De aceea ne întrebăm și noi: oare în final cine va izbuti să profite de această nevoie fundamentală a sufletului omenesc, prin a cărei activare omul va opta în chip limpede fie pentru împărăția minciunii, orice formă sau aparență ar lua aceasta, fie pentru Împărăția lui Dumnezeu, pe care noi o numim adevărata realitate, întrucât la sfârșitul vremurilor va rămâne numai aceasta?