Exerciţii de contemplaţie: Paradoxul limbii române (III)

Scrierile în limba română apar tot mai multe, după Scrisoarea lui Neacşu, mai ales scrisori româneşti păstrate ca prin miracol în diverse arhive, datând din secolul al XVI-lea şi începutul secolului următor. Un deosebit interes îl prezintă scrisorile din acea perioadă aflate în arhivele Bistriţei. De pildă, egumenul Mănăstirii Moldoviţa scrie, la 30 iunie 1592, prietenului său „celui iubit“ Budaki Gaşpar, birăul de Bistriţa: „Derept aceea rugâm pre domniavoastră se puteţi face ca se ne tocmim binişor, că iaste sminteală amîndurora ţărilor: chibzuiţi domniavoastră, că seţ înţelepţi mai vîrtos. Şi acmu iar dăm ştire domniilor voastre că vrem se trimitem oile la munte. Deci vă rugăm ca pre ai noştri priiatini se ne daţ a şti ca şi pîn acmu, se ştim avea-vrem vro pagubă, au ba?“

În veacul al XVI-lea apar şi scrieri mai lungi, manuscrise şi tipărituri, în limba română, însă în afara culturii oficiale, care era slavona. Cele două voievodate era centre ale ortodoxiei în această limbă de origine latină a lumii slave. În mănăstiri, „pisari“ sau „diaci“ copiau texte bisericeşti, cu o caligrafie ridicată la nivelul artei. Aceste scrieri sunt foarte numeroase, ornamentate somptuos şi ca formă, dar şi cromatic, textele fiind deseori însoţite de ingenioase desene în care erau reprezentate păsări, plante, simboluri religioase etc. Nicodim de la Tismana ne-a lăsat o Evanghelie (1405), la Neamţ s-a copiat un Evangheliar slavono-grecesc (1429), un altul la Humor (1473) etc. O observaţie importantă este aceea că tipăriturile erau, în cele mai multe cazuri, texte religioase româneşti care începuseră să circule în urma propagandei husite, dar mai ales luterane, în Ardeal, concretizând o puternică poziţie antifeudală. Pentru a putea capta preoţi români, propagandiştii foloseau limba naţională. Paradoxul este că ei au ajutat astfel la întărirea limbii, la victoria ei în raport cu influenţele străine. Din numeroasele tipărituri reiese cu claritate că structura limbii şi lexicul fundamental sunt de origine latină. Influenţa slavă, foarte puternică, ce-i drept, poate deruta numai pe cei care nu au o minimă orientare sau măcar ureche muzicală, care să le indice etimologia cuvintelor. Chiar şi aşa, marcate de influenţe majore, care aruncă limba română în paradox, tipăriturile cu caracter religios din epoca medievală sunt extrem de importante, fiind adevărate certificate de naştere ale limbii române. Dat fiind acest parcurs, e greu de înţeles de ce uneori se păstrează în limbaj sau editări recente ale unor rugăciuni, de exemplu, elemente arhaice pe care acum nu le mai înţelege nimeni. Psihologii arată că prezenţa cuvintelor necunoscute într-un discurs îndepărtează oamenii de acel discurs, se produce o reacţie de rezistenţă la stres. Într-o carte de rugăciuni găsesc construcţii total nefireşti, ca de exemplu: „a pornit certarea ta spre noi“, „Cela ce nu vrei…“, „dimpreună“, „să mânec spre…“, „să speli întinăciunea“ „ştii obijduirea mea“, „sămânţa putrejunii“, „ne fac strâmbătate“, „neplecare“ în loc de „neascultare“, „să te îndreptezi“ (neavând sensul „să Te îndrepţi“, că doar Dumnezeu nu stă strâmb, ci „să Te îndreptăţeşti“, să arăţi dreptatea Ta), „Tu mă sprijineşti“, adică „mă sprijini“etc. Se confundă astfel fidelitatea faţă de tradiţie cu complacerea într-un limbaj de lemn. Abundă arhaismele, mai ales de origine slavă, cuvinte care nici măcar nu se mai găsesc în DEX şi nici un tânăr al zilelor noastre nu ar putea să le afle sensul, chiar dacă s-ar interesa. Or, noi ştim că orice comunicare trebuie să aibă o valoare pedagogică, să apropie oamenii, să îi ajute să se cunoască reciproc şi să înţeleagă mesajul transmis. Cu atât mai mult o rugăciune, această comunicare esenţială, nu are de ce să fie stânjenită de cuvinte enigmatice, care sună bizar în urechile tinerilor. Din acest motiv, ar fi necesară adaptarea limbajului la cerinţele limbii române din zilele noastre. Altfel, aşa cum tinerii greşesc mutilând limba română prin exces de englezisme, noi am putea greşi prin exces de arhaisme. Rolul nostru, al tuturor, este să devenim tot mai conştienţi de valoarea cuvintelor, de miracolul comunicării, să nu fim stânjeniţi de elemente total nefireşti. Să ne uimim că orice cuvânt înseamnă ceva şi acel ceva este înţeles de aproapele meu (sau trebuie să fie înţeles), să vorbim în aceeaşi limbă, adică într-un limbaj comun, nesofisticat, care ne apropie de fraţii noştri şi ne dă şansa comuniunii.