Experiența îngrijirii bătrânilor din azile în Austria

În Anul omagial al pastorației persoanelor vârstnice vă supunem atenției zece răspunsuri oferite de mag. Peter Terzer, asistent medical cu studii umaniste. De origine austriac, a învățat perfect limba română și a devenit creștin-ortodox. A publicat volumul intitulat „Amintirile unui asistent medical - mai mult decât un serviciu, o vocație”. Căsătorit cu o ieșeancă, au împreună doi copii minunați.

Deși ați absolvit Facultatea de Istorie din Viena și ați lucrat o perioadă la Iași, totuși aveţi aproape 23 de ani de activitate în domeniul îngrijirii bătrânilor. Ce credeți că v-a determinat să profesați în acest domeniu?

Ani de zile aveam de gând să-mi creez un viitor statornic în România, de aceea, după sfârșitul contractului meu cu firma austriacă Österreich-Kooperation era clar că întoarcerea în țara mea de baștină era inevitabilă. Ajuns înapoi, m-am trezit repede la realitate. Propriul meu văr, care mă primea la oficiul de ocupare a locurilor de muncă, mi-a zis pe șleau: ești istoric și filolog de meserie, nu-ți pot găsi momentan nimic potrivit în toată Austria, ia și învață o nouă meserie! Astfel, mi-am dat seama destul de repede că cel mai bine ar fi să mă orientez spre domeniul social, eventual medical, să mă fac asistent medical cu o specializare pe gerontologie. O hotărâre curajoasă la 34 de ani, câți aveam atunci, dar nu aveam încotro. 

Aveți mulți colegi români și este cunoscut faptul că foarte multe persoane din țara noastră îngrijesc bătrâni la domiciliu. Ce ne puteți spune despre această stare a lucrurilor?

Cam un sfert din personalul nostru la cămin e compus din românce. O asistentă este din Cluj, alta din Hunedoara, a treia din Ferentari, București. Plus o colegă originară din Basarabia, care știe română și rusă perfect. Cu vreo doi ani în urmă aveam și o colegă din județul Arad care era slovacă de origine. Astfel se putea întâmpla că în timpul pauzei discutau în română o cetățeană din Republica Moldova, o slovacă și un austriac. Să mai spună cineva că româna nu-i limbă internațională! Doamnele care lucrează la domiciliu în Austria sunt fie din Slovacia, fie din România. Bineînțeles, lefurile lor sunt categoric mai mici decât cele ale angajaților la un spital sau cămin. Plus că noi, asistenții medicali, după maximum 12 ore, plecăm de la serviciu, ce s-a întâmplat acolo rămâne acolo, sunt deja alții în locul nostru care se ocupă de binele pacienților. Femeile care stau la un vârstnic acasă timp de două sau chiar patru săptămâni nu se pot distanța aproape deloc de suferințele și nevoile pacientului. Aceasta reprezintă o povară imensă pe plan psihic. 

Multe dintre persoanele ajunse la vârste „biblice“ au trăit în perioada celor două războaie mondiale. Cum le-au marcat experiențele trecutului?

Există în linii mari două categorii principale de pacienți la cămin, bineînțeles cu multe, multe excepții. Sunt pe de o parte vârstnici de 80, 90, chiar și 95 de ani care au muncit o viață întreagă și care pur și simplu azi nu mai pot singuri, cu toate că ar vrea. Unii plâng când văd cât ne străduim, dar ei n-au posibilitatea să ne facă viața mai ușoară. Când eram nou în domeniu, cei mai în vârstă erau în timpul războiului deja adulți, aveau o groază de amintiri: bărbații - războiul cu toate ororile lui, timpul prizonieratului etc., femeile - experiențe urâte care le-au marcat pentru tot restul vieții. Azi, cei care au vreo 85 sau chiar 90 de ani erau copii atunci când războiul se terminase. Avem la fiecare cămin și pacienți care au între 55 și 65 de ani. Cum așa? N-au apreciat acest minunat dar de la Dumnezeu numit „viață”. Câte două pachete de țigări pe zi, băuturi alcoolice fără cea mai mică limită. Unii dintre care chiar ar trebui să mai muncească, dar nici gând de așa ceva! Cei cu fumatul... COPD (în română BPOC - boală pulmonară obstructivă cronică, n.r.) în ultimul stadiu, pot rezista doar primind oxigen în fiecare zi. Interesant de observat: cei din ultima categorie, cel puțin majoritatea lor, nu te ajută cu nimic. În schimb, comparativ cu vârstnicii de regulă modești, au fel și fel de pretenții. 

Trecând la întâmplări concrete, unele dintre ele adunate în lucrarea „Amintirile unui asistent medical - mai mult decât un serviciu, o vocație“, ce zestre aduc cu ei bătrânii care sunt internați într-un azil?

Aduc o zestre nemaipomenită. Atâtea experiențe după șapte sau opt (sau chiar nouă) decenii petrecute în lumea asta. Ajunge să ne gândim puțin la cei care au fost meșteșugari, indiferent în ce domeniu. Câte cunoștințe au de care tinerii de azi nu mai dispun! De experiența de viață nu mai vorbim. Dar în ultima instanță, până și cei care au călcat strâmb în viață reprezintă un exemplu, un exemplu despre cum nu ar trebui să procedezi. 

Cum se face acomodarea dintre viața cotidiană, sub propriul acoperiș, și viața reglementată dintr-un astfel de așezământ sanitar?

O întrebare foarte bună. Și dificilă. Acomodarea se face greu câteodată. Mai cu seamă în cazul celor care înainte au dus un trai independent. Deși libertățile individului sunt respectate în limitele posibilităților. Nu se referă direct la întrebarea dumneavoastră, dar îmi aduc aminte de o doamnă din regiunea Wachau care din cauza demenței credea că fiica ei de vreo 50 de ani e o fetiță mică. Refuza luni de zile să scoată bunurile ei din valiză spunând: „Oricum plec mâine!”

Se mai pot încheia prietenii noi la vârste înaintate?

Prietenii? Sigur că da! Mai mult decât atât... anul trecut aveam o doamnă din Sankt Pölten la cămin, inteligentă, cu o educație nemaipomenită - vorbea engleză la fel de bine ca germană - și mereu veselă. Avea peste 90 de ani. La un moment dat s-a împrietenit cu un domn cu vreo 5 ani mai tânăr ca ea. Amândoi cu un trecut frumos, impresionant. Dar amândoi bolnavi de Alzheimer. Deseori personalul ajungea în salon și bătrânul era deja curățat de dumneaei. Cu aproximativ un an în urmă, aproape în același timp, cei doi se trezeau dimineața și se întrebau cine e persoana cu care împart salonul. 

Ce efect au vizitele făcute bătrânilor, mai ales cele ale copiilor?

Un efect nemaipomenit! Deosebit de benefic! Câteodată cred că, pentru sănătatea unor pacienți, vizita nepoților, respectiv chiar a strănepoților, este mai importantă decât tot pumnul de medicamente pe care le înghit în fiecare zi. 

Cât de importante sunt marile sărbători: Nașterea și Învierea Domnului?

Momente-cheie. Într-un fel și orientări. Problema e că trezesc deseori și emoții puternice. La cei care sunt duși acasă pentru a sărbători împreună cu familiile. La cei care sunt obligați să stea la cămin să-i aștepte pe cei dragi acolo. Dar mai cu seamă la cei care de sărbători nu sunt căutați de nimeni. 

Sunteți un om pasionat de istorie. Cum este să intri în contact cu atâtea povești de viață?

Când eram la facultate, în biroul doamnei profesoare Weinzierl era un citat încadrat cu o ramă frumoasă în perete: „Istoricii știu să facă ceva ce nici Dumnezeu nu e în stare să facă... să schimbe istoria”. Ei, ce se învață acum la școli și universități diferă simțitor de ceea ce am învățat eu prin anii 1980. Și presupun că studenții de atunci s-ar fi mirat ce s-a mai învățat prin 1950 sau 1955. De când lucrez în domeniu am avut de a face cu minimum 1.000 de diferite biografii. Cei mai vârstnici pacienți cu care aveam de-a face aveau la sfârșitul războiului 41, respectiv 39 de ani. Azi am pacienți din care unii sunt cu 5-10 ani mai în vârstă ca mine. Am avut paciente ai căror soți erau membri de partid în timpul nazismului. Am cunoscut o pacientă rudă cu ministrul propagandei de atunci - Goebbels (care avea de suferit doar din cauza numelui până când s-a măritat), dar și cu un cuplu de evrei (amândoi demenți) care atunci când ne vedeau îmbrăcați în uniformele preponderent negre de la Hilfswerk (organizație socială, n.r.) exclamau: „Vai, au venit ăștia de la SS!” Sunt un pic dezamăgit de o parte a generației tinere care, la 80 de ani distanță, îndrăznește să condamne generația bunicilor mei, raportându-se la situația anului 2023. Bucurați-vă că n-ați trăit atunci, că n-ați fost obligați să luați deciziile cumplite pe care trebuia să le ia un tânăr de atunci! 

Ați vegheat la căpătâiul multor muribunzi. Ce sentimente vă încearcă în astfel de momente?

Între timp cei mai mulți pacienți nu mor la noi, ci la spital. Dar totuși mai sunt destui care mor chiar la cămin. Foarte des știi că se va întâmpla într-un viitor extrem de apropiat, în alte cazuri nu este deloc previzibil. Din cei care mor la cămin, parcă cei mai mulți așteaptă liniștea nopții pentru despărțire. Atunci, cei din tura de noapte îl găsesc uneori la două sau trei ore după deces. Îmi aduc aminte de răposați cu un zâmbet deosebit de blând pe buze. Dar erau și unii la care după moarte chipul avea o grimasă groaznică. Religia joacă un rol major pentru cei care au de la 80 de ani în sus, pentru cei care sunt „mai tineri” din păcate doar pentru o minoritate. Fapt e că cei credincioși sunt mult mai bine pregătiți pentru această etapă decisivă, aș putea să spun chiar că nu le este frică. Ceilalți pacienți află de decesul unui vecin de grup sau chiar de salon cu un oarecare stoicism. Nu reprezintă pentru nimeni un șoc.

* Preotul Cătălin Florin Soare este paroh al Bisericii „Sfântul Ipolit Romanul” și „Sfinții Martiri Brâncoveni” din St. Pölten și profesor de religie în Austria