Expresivitate

Parcurgând cele peste 200 de pagini din volumul Retrospectivă necesară, pregătit pentru tipar la Chişinău de Alexandru Bantoş, ce cuprinde 22 de interviuri cu oameni politici, scriitori şi filologi din Republica Moldova, am putut aprecia expresivitatea vorbirii acestora în registrele public informal şi familiar. Tema volumului fiind evocarea momentului redeşteptării naţionale de după 1989 şi lupta pentru recâştigarea drepturilor fireşti ale limbii române din Moldova din stânga Prutului, tonul discursurilor este revendicativ, adesea polemic şi îndreptăţit patetic.

Dar, stările de suflet ale celor intervievaţi, preaplinul trăirilor acestora când îşi evocă „baştina“, părinţii şi prietenii (dar şi duşmanii!) îşi găsesc o firească reflectare în expresia de coloratură populară. Selectăm doar câteva exemple. În discuţia despre tenebrosul caz literar şi uman Ion Druţă, „retras“ la Moscova, Grigore Vieru, pornind de la zicătoarea „cine cade în apă se prinde şi de şarpe“, se întreabă dacă nu cumva scriitorul respectiv nu va fi căzut cândva în vreo „bulboană“!? Iar Vladimir Beşleagă îşi punctează argumentările cu expresii din limbajul sămaşilor săi (şi ai noştri) de tipul „Asta-i altă gâscă“, „altă făină se macină acum la moară“, după cum, pentru o promisiune editorială neonorată, presupune că a fost lăsată „pe la Paştele cailor“! Nu mai puţin colorate sunt mijloacele exresive ale americanizatului de câteva decenii Jon Cepoi (de la Los Angeles): el a reuşit pentru că „meseria e brăţară de aur“; să te adaptezi la cerinţele vieţii americane nu e „floare la ureche“, pentru că nici acolo „nu umblă cânii cu colaci în coadă“... La rândul său, lingvistul Vasile Pavel, analizând frauda ştiinţifică pe care o constituie aşa-zisul Dicţionar moldovenesc - românesc din 2003, constată că deşi autorul, Vasile Stati, ca dialectolog, ştie cum se prezintă lucrurile în realitate, prin acest act „scuipă în fântână“. Iar alt lingvist, acad. Anatol Ciobanu aminteşte că, în 1991, speranţele lingviştilor de a fi revizuită, de către Parlament, legislaţia anterioară privitoare la statutul limbii oficiale a statului nu s-au realizat; „în consecinţă, am rămas cu covata spartă“. După cum literatul Ion Ciocanu, explică astfel refuzul lingviştilor de a colabora, la un moment dat, la emisiunile cenzurate ale radioului şi televiziunii: „să te laşi miţuit de foarfecele ideologice“ ale conducerii Companiei „din dealul Schinoasei înseamnă să te dezonorezi“. Iată şi alte expresii: „a nu şti de unde sare iepurele“, „a vorbi cu mâna pe inimă“. Deşi moldovenii sunt, totuşi, cam „mălăieţi“, după cum consideră Grigore Vieru (chiar pe poet nu-l „doare capul că străinul nu doreşte să ne înveţe limba“), speranţele lor nu au apus, iar prin tot ce fac lingviştii şi literaţii în lupta pentru a-şi cuceri drepturile, fireşti, le dau şi ne dau încredere în viitor. Există şi alte, multe, dovezi că, atunci când pledează pentru dreptul la „limba română“, moldovenii din Basarabia nu proclamă doar un nobil ataşament la ideea de un singur idiom, unitar, în spaţiul noastru etnic, ci dovedesc şi faptul că stăpânesc şi folosesc, nuanţat, această limbă, cu toate valorile ei expresive. Iar în ceea ce priveşte „patosul“, să nu uităm că, răspunzând la întrebarea unui tânăr lingvist bucureştean „de ce sunt basarabenii atât de patetici?“, Eugeniu Coşeriu, supărat, a dat următorul răspuns: „pentru că voi (adică românii de dincoace de Prut) nu sunteţi cât ar trebui de patetici“. Şi, într-adevăr, nu putem spune că am făcut destul de mult pentru a-i ajuta spre a-şi susţine şi pentru a ne apăra valorile naţionale.