Familia creștină se clădește prin iubire, slujire și credință
Într-o lume în care familiile trăiesc tot mai mult sub presiunea grijilor, a oboselii și a lipsei de timp, relațiile dintre soți devin adesea fragile, iar dialogul se pierde ușor printre responsabilitățile zilnice. Mulți oameni ajung să se simtă singuri chiar în propria casă. Apar neînțelegeri, așteptări dureroase și răni care se adună în tăcere. Pr. consilier Constantin Sturzu, Sectorul comunicare și relații publice din cadrul Arhiepiscopiei Iașilor, vorbește despre încercări ale familiei creștine de astăzi: egocentrismul, lipsa asumării, dificultatea de a-l primi pe celălalt așa cum este și nevoia de a redescoperi iubirea ca slujire și răbdare. Cu exemple concrete și observații din experiența pastorală, părintele arată că viața de familie poate deveni loc al vindecării, al maturizării și al apropierii de Dumnezeu atunci când oamenii învață să poarte împreună greutățile vieții.
Părinte consilier, în contextul actual, marcat de instabilitate socială și presiuni economice, care considerați că sunt cele mai frecvente vulnerabilități spirituale și psihologice ale familiei creștine?
Indiferent de natura problemelor, cea mai mare vulnerabilitate o constituie centrarea pe sine sau egocentrismul. Este vorba despre acel sine pătimaș de care ne îndeamnă să ne lepădăm Mântuitorul înainte de a putea să ne luăm crucea relației cu celălalt și de a-I urma Lui (Marcu 8, 34). De aici, din acest ego pe care-l cultivăm, decurg așteptările sau pretențiile, așa-numitele „nevoi”, uneori excesiv accentuate în psihoterapie, prin nevoia de „validare”.
Dacă în familia tradițională rolurile soțului și ale soției erau mult mai bine conturate și starea de asumare, de jertfă, era una trăită firesc, în zilele noastre există tot mai pregnant tendința soților de a avea așteptări nesănătoase unul de la celălalt. Iar aceasta vine din educația făcută încă din copilărie. De regulă, copilului i se asigură azi toate cele necesare - „lasă, să nu sufere, săracul, vreo lipsă precum am suferit noi sau părinții noștri” -, crezând că astfel el va avea toate condițiile să se ocupe de cele care țin de școală și de cultivarea unor anumite deprinderi (prin participarea la diferite sporturi, cluburi cu diferite activități, învățarea unui instrument sau a unei limbi străine etc.).
Copilului, apoi adolescentului, nu i se mai încredințează în familie roluri sau lucrări pe măsura vârstei, de exemplu, să ducă gunoiul, să spele vase. Uneori nici măcar nu e pus să-și facă singur curat în camera sa. Și atunci el crește cu ideea că se cuvine ca un altul să împlinească nevoile sale și va avea aceeași „așteptare” când se va căsători. În felul acesta nu e de mirare că apar numeroase conflicte. Or, Dumnezeu ne îndeamnă ca fiecare dintre noi să fie „ca unul ce slujește” (Luca 22, 27). Trebuie să mă întreb mereu ce pot eu să fac pentru celălalt, iar nu ce aș vrea să facă celălalt pentru mine?
„Fără judecată și fără pretenții”
Cum poate fi trăită Taina Cununiei nu doar ca un eveniment liturgic, ci ca un proces continuu de maturizare afectivă, responsabilitate reciprocă și creștere duhovnicească în viața de zi cu zi a soților?
Cu durere constatăm că, uneori, slujba de la biserică este doar locul de unde mirii știu că se pot îndrepta către restaurantul unde are loc petrecerea de nuntă. Adică nu au conștiința binecuvântării pe care au primit-o, aceea ca ei „să fie un trup” (Facerea 2, 24; Marcu 10, 8). Ca și în celelalte Sfinte Taine, omul primește harul, puterea de a împlini poruncile divine, de a conlucra cu Dumnezeu până la măsura îndumnezeirii. Mântuirea celui căsătorit „se împlinește” în relația cu celălalt. Dacă nu pot lărgi inima mea și să fiu una cu cel cu care m-am unit în Taina Cununiei, cum voi putea „fi una cu toți oamenii” (Ioan 17, 21)? Înseamnă că voi rata și unirea cu Dumnezeu, ratând relația cu aproapele meu.
În relația cu cel cu care m-am căsătorit, mai ales în rutina zilnică, favorizat de faptul că se creează o tot mai mare familiaritate, eu încep să nu mă mai autocenzurez, ci mă arăt așa cum sunt de fapt. Mai mult, abia când intru în căsnicie văd la mine lucruri pe care înainte nu le sesizam. De ce nu le sesizam? Pentru că nu era nici un factor „provocator”, pentru că eu îmi puteam organiza programul de așa natură încât să-mi feresc egoul de vreo „zgâlțâială”. Fapt ce l-a făcut pe un preot de mir exilat în Franța, după Revoluția bolșevică, să exclame: „Înainte de căsătorie omul cunoaște viața doar din afară, abia când se căsătorește începe să o cunoască pe dinăuntru” (Pr. Alexandru Elceaninov).
Ca o paranteză, la fel se întâmplă însă și cu cei ce intră în mănăstire. Am auzit mulți viețuitori din mănăstiri recunoscând, în primii ani, că parcă nu mai au aceeași râvnă pe care o aveau când erau singuri în lume. Asta pentru că atunci își făceau propriul program, își împlineau voia proprie, chiar și având multă râvnă duhovnicească. Părintele Rafail Noica povestea într-o conferință cum, după un timp petrecut în mănăstire, i-a spus starețului său, Sfântul Cuvios Sofronie, că se vede pe sine mai rău decât înainte de a intra în mănăstire. Iar Sfântul Sofronie i-ar fi răspuns ceva de genul: „Nu, nu ești deloc mai rău decât înainte, doar că înainte nu puteai să vezi toate cele ce erau în inima ta”. Adică „răul” este în noi, dar nu poate ieși la iveală câtă vreme ne facem voia și nu suntem într-o lucrare duhovnicească.
Așadar, lucrarea căsniciei înseamnă autocunoaștere în relație cu celălalt, a vedea tot timpul nu ce greșește celălalt, ci ceea ce se „ridică” din inima proprie și trebuie vindecat, îndreptat. Dar mai ales a „lărgi inima” (II Corinteni 6, 13), astfel încât să cuprinzi pe celălalt cu totul, așa cum este sau cum poate fi el în acel moment. Fără judecată și fără pretenții.
Din experiența pastorală, cum se reflectă dificultățile de comunicare și atașament emoțional dintre soți în viața lor spirituală și în relația dintre ei?
Apar certuri, reproșuri, supărări, tendința de a se afunda în muncă sau de a căuta în altă parte, la altcineva, înțelegere și cuvânt bun... Se formează crucea diferențelor de opinie, de viziune sau de abordare. Criza ce se conturează este însă un moment al adevărului. Suntem în fața unei alegeri: ce facem, continuăm să acționăm, să ne comportăm în virtutea egoului nostru pătimaș sau ne întoarcem către noi înșine, vedem ce anume a produs tulburarea, asumăm și mărturisim înaintea Domnului și a duhovnicului și stăruim în rugăciune ca să putem birui?
Comunitatea parohială, sprijin familiilor
În ce mod poate Biserica sprijini familiile care se confruntă cu epuizare emoțională, conflicte repetitive sau sentimentul de singurătate, fără a cădea în judecată moralizatoare?
Dincolo de îndrumarea duhovnicească acordată individual sau chiar în dialogul duhovnicului cu ambii soți, se poate interveni și concret, practic. În comunitatea parohială de la Biserica „Sfântul Apostol Andrei” din Iași, unde slujesc cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, familiile au învățat, în timp, să fie solidare. Au activități comune, se întâlnesc, se împrietenesc. Atunci când o familie are o dificultate de ordin material sau financiar, ne mobilizăm și ne ajutăm fiecare după posibilități. Sunt frecvente și situațiile în care o familie ia la sine copii ai altei familii pentru ca o mamă sau ambii părinți să aibă câteva ore de răgaz sau pentru a-și rezolva anumite probleme. De asemenea, există întâlniri pe grupuri ale mamelor și soțiilor, la care este moderator (sau „facilitator” cum se spune în termeni moderni) chiar doamna preoteasă, Elena Cristina Sturzu. Aceste grupuri suplinesc, de fapt, ceea ce mamele, soțiile de odinioară, găseau în întâlnirile din comunitate numite șezători, când era un excelent prilej pentru un „schimb de experiență”, pentru părtășie, pentru o anume tihnă.