Familia şi gustul sării

Am încheiat, la această rubrică, dintr-un număr anterior, analiza mărturiilor lingvistice privind o străveche preţuire a sării, surprinzătoare uneori pentru contemporani, citând enunţul, de sorginte biblică, "sarea pământului", termenii folosiţi de Iisus drept comparaţie pentru apostolii Săi, care au semnificaţia "esenţă a ceva; ceea ce este mai de preţ, mai valoros" (după Micul dicţionar academic). În istoria limbii române găsim aceeaşi semnificaţie generală în folosirea, de către Dimitrie Cantemir, a cuvântului sărătură; descriind măsurile privind împărţirea administrativă a Imperiului Roman sub împăratul Constantin cel Mare, principele moldav atrage atenţia asupra importanţei acestora recurgând la un argument de bun-simţ; valoarea dispoziţiilor respective poate fi "lesne" recunoscută de "fiete care, cât de puţină sărătură având la crieri" (Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor; 1901, p. 244). În Dicţionarul limbii române al Academiei, termenul în discuţie, în contextul dat, este explicat prin "element de preţ, indispensabil din componenţa a ceva", dar acest ceva se poate manifesta şi ca intelect, şi ca spirit, căci şi "Umoru-i sărătura vieţii mai senine" suna un vers dintr-o poezie publicată în "Convorbirile literare" din 1868. Dacă la Cantemir, pentru sensul cuvântului în discuţie, un model din alte limbi nu este exclus, relaţia "sare" - "inteligenţă" şi-a găsit expresia şi în paremiologia populară autohtonă, ca în sfatul Puţintică sare pururea în tivgă să păstrezi curată, înregistrat de Iordache Golescu printre proverbele din ale sale Pilde, povăţuri şi cuvinte adevărate şi poveşti, pe care marele logofăt îl explică "adică minte în cap" (tivga sau tigva fiind vasul făcut din coaja fructului uscat al plantei numită tătarcă, dar, familiar şi depreciativ, tigvă sau bostan, este numit şi capul omului). Cele mai multe exprimări figurate, ca zicători, înregistrate de Iuliu Zanne în Proverbele românilor, ilustrează atât interesul acordat sării cât şi preţuirea de care se bucură acest condiment, pe vremuri greu de procurat şi, deci scump, în mentalul popular românesc. Iată numai câteva. A mânca pâinea şi sarea cuiva înseamnă "a fi primit în casa cuiva; a te folosi de binefacerile cuiva", iar restrângerea, ca alimentaţie, la sare este în anumite împrejurări o posibilă măsură a demnităţii: Mai bine să înting în sare şi să mă uit la soare, decât în unt şi să mă uit în pământ. Pe de altă parte, termenul apare, asociat cu numele unui aliment de bază, în expresia întâmpinării deschise, prietenoase, a unei persoane: a primi (pe cineva) cu pâine şi sare. Sarea este indispensabilă şi pentru spirit: dacă, figurat, se spune că este nesărat un om lipsit de har, după cum nesărată este şi o glumă nepotrivită, cauza neîmplinirii ar putea fi, în registru ironic, însăşi alimentaţia deficitară; tot la Zanne, după informaţia de la un corespondent - profesor din Dobrovăţ (Vaslui), găsim verdictul popular "parcă n-o mâncat sărat", o caracterizare agresivă pentru cineva care "e adormit, bleg, fără vlagă", dar şi cu o aplicaţie particulară: "se zice pentru cel care are ocazie, şi nu se uită la fete"! (Zanne, Proverbele românilor, IV, 1904, p. 104). Dar, ca să revenim la universalitatea motivelor la care ne-am referit anterior, vom cita două dictoane latineşti: Sermo vester semper fit in gratia, sale conditus... "Vorbirea voastră să fie întotdeauna plăcută, agrementată cu sare...", respectiv Sole et sale nil utilius "Decât soarele şi sarea nimic nu este mai folositor" (cf. Eugen Munteanu, Lucia-Gabriela Munteanu, Aeterna latinitas, Polirom, 1996). În sfârşit, iată referirea la cuvântul în discuţie şi într-un dicton din Historia naturalis, operă a istoricului şi filosofului roman Plinius, privind discernământul, folosit şi de Maiorescu în studiul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867: "…în toate cazurile, cuvântul adevărat, în aplicarea sa la artă, trebuieşte înţeles cum grano salis". Ceea ce, preluat literal, se traduce cu bobul de sare, adică în urma unei analize atente.