Făptura umană sub pecetea schimbării

Orice filosofie - a se înțelege aici filo-sofie în sensul ei etimologic, adică iubire de înțelepciune - care-și propune să abordeze temele fundamentale ale existenței omului, pentru ca să aibă coerență, ca să aibă finalitate și, în scurte cuvinte, să fie utilă omenirii, se cuvine să plece totdeauna de la premise reale, să caute izvoarele cele mai autentice ale adevărului, în cazul nostru ale unui adevăr revelat.

Am pornit în încercarea noastră de a expune, după putință, perspectiva creștină asupra omului, afirmând mai înainte de toate că acesta este o făptură creată de un Ziditor necreat și că, la un moment dat, prin libera sa alegere și voie a căzut dintr-o stare paradiziacă de comuniune cu Făcătorul său într-o stare de întunecare a minții, din pricina păcatului care a condus la pierderea harului cunoașterii lui Dumnezeu, Izvorul vieții, al cunoașterii și al fericirii.

Prin urmare, din cele spuse mai sus, putem observa două aspecte principale în legătură cu starea omului: mai întâi, faptul că a existat un timp când omul nu s-a aflat în existență, spre deosebire de Dumnezeu care este veșnic și, al doilea, faptul că prin ceea ce numim liber arbitru omul poate opta pentru o valoare sau alta, spre bine sau spre rău, spre acceptarea sau respingerea lui Dumnezeu. Pornind de la aceste date, teologul grec contemporan Nikos Matsoukas susține că existența libertății de alegere în om ne mai indică o trăsătură definitorie a sa: caracterul schimbător, transformator al făpturii create. În acest sens el afirmă că: „Toate făpturile rațio­nale sunt transformabile spre cele două direcții: către buna şi reaua schimbare, în relație de apropiere cu Dumnezeu sau de depărtare de Acesta. Această posibilitate este rezultatul stării limitative a făpturilor. Aceasta este firea lor ca realitate zidită şi orice schimbare spre rău, orice denaturare distrugătoare sau conducătoare spre nimic (ne-ființă) se datorează în principiu acestei structuri limitative” (Dogmatica, vol. 2, Ed. Bizantină, 2005, p. 134).

Libertatea

Dar care este, totuși, pricina acestei trăsături specifice firii omenești ce se caracterizează prin transformabilitate, așadar, care este motorul ce face posibilă această pendulare a făpturii create între două stări extreme? Același profesor, Matsoukas, scrie: „Însă este de la sine înțeles că buna schimbare, ca relație şi prietenie cu Dumnezeu, sau reaua schimbare, ca îndepărtare de Acesta, este promovată prin mișcarea independentă a făpturilor raționale. Așadar, posibilitatea schimbării şi cea a denaturării preexistă şi este promovată de această libertate” (Dogmatica, vol. 2, p. 134).

Libertatea de alegere este, prin urmare, elementul activ care face ca firea să se miște și să aleagă relația-împreună-cu-Dumnezeu sau, dimpotrivă, să se despartă de El. Însă, în afara lui Dumnezeu neexistând altceva, făptura alege să se îndrepte spre nimicul din care provine. Altă chestiune este însă faptul că nu va mai putea reveni vreodată în nimic, în cele ce nu sunt.

Tentația ne-ființei

Prin urmare, își continuă teologul din Tesalonic argumentația: „Punctul de plecare al mișcării inițiale şi al oricărei mișcări a tuturor făpturilor, şi prin excelență a celor raționale, este starea lor în conformitate cu firea, care este caracterizată de transformare şi schimbare. Ființele create se află chiar în pericolul de a-şi pierde ființarea. Doar relația lor cu Ființa le asigură această ființare şi toate celelalte urmări” (Dogmatica, vol. 2, pp. 134-135).

Așadar, corecta înțelegere a acestei trăsături definitorii a firii create, adică a schimbabilității făpturii, pare a fi în viziunea dogmatistului de la Tesalonic una dintre pozițiile-cheie în cadrul teologiei ortodoxe, la care se adaugă desigur învățătura palamită despre energiile/lucrările dumneze­iești necreate, pe care o vom analiza în mod negreșit, la un moment dat, pe parcursul prezentului volum.

La acest punct se cuvine să precizăm faptul că concluzia la care ajunge Nikos Matsoukas nu este deloc una străină duhului ortodox, ci se bazează din plin pe afirmații patristice clasice. Iată spre pildă ce spune Sfântul Athanasie cel Mare, în cartea Împotriva elinilor 41 PG 25, 81C: „Căci, firea celor născute (create), așadar, ca una ce-şi primește ipostasul din cele ce nu sunt, se găsește într-o stare compusă, schimbătoare şi neputincioasă, şi muritoare prin sine”. Iar Sfântul Grigorie al Nyssei, în lucrarea Despre facerea omului, PG 44, 185C, zice: „Se recunoaște peste tot şi de toată lumea că firea necreată este şi neschimbabilă, rămânând mereu aceeași, pe când cea creată nu poate rezista să nu se schimbe. Căci chiar şi trecerea de la neființă la ființă este o mișcare şi o schimbare a ceea ce a fost până acum fără existență, trecere realizată în conformitate cu voința dumnezeiască”. 

Stabilitatea firii în Hristos

Devine destul de limpede, din cele notate mai sus, faptul că schimbătorul caracter al făpturilor ține de însăși firea lor și nu poate fi sub nici o formă eliminat prin puterile create ale firii. Numai intervenția unei puteri necreate va avea capacitatea necesară de a ține firea creată în echilibrul necesar evitării prăbușirii ei în neființă și înaintării în exis­tență. Iată spre pildă cum descrie această situație Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Mystagogia, PG 91 668B, unde afirmă că Hristos pe toate le adună în Sine „și aceasta o face ca să nu se înstrăineze cu totul între ele și să se învrăjbească creaturile și făpturile aceluiași Dumnezeu, nemaiavând în jurul a ce și unde să-și arate iubirea și pacea și identitatea întreolaltă, și astfel să apară primejdia ca însăși existența lor să cadă în neființă, prin despărțirea de Dumnezeu”.

Așadar, iată că numai adunarea făpturilor în Ipostasul dumnezeiesc-omenesc al lui Hristos poate suspenda transformabilitatea făpturilor și necontenita lor schimbare și s-o preschimbe în înaintare spre cunoașterea și unirea cu El. Acesta este ținta finală a făpturii, spre care tinzând omul va afla totodată și vindecarea propriei schim­babilități pe care nu o poate ține în frâu, ci doar constata.

Cât de ridicole și limitate ne apar acum, privind prin această prismă, pretențiile psihologiilor și psihoterapiilor omenești cum că ele pot aduce vreo echilibrare psihică sau de vreun oricare alt fel în existența omului!