Fără Adevăr lumea e suspendată între fantezie și ideologie

În lumea în care trăim astăzi, duhul relativizării oricărui adevăr a adus în sufletele oamenilor cugetarea generală că adevărul, de fapt, nu există. Dar la consecinţele acestei concepţii de viaţă nu s-au gândit cei care au pus-o în circulaţie. Oare înmulţirea la nesfârşit a depresiilor şi, în general, a bolilor psihice, apatia generalizată la nivelul întregii societăţi, dezinteresul şi lipsa de perspectivă în rândul unor tineri ai noii generaţii - toate acestea nu ar putea avea legătură chiar cu acest fenomen?

Pentru ce ar mai trebui să lupte omul, dacă adevărul nu există? Ce înţeles ar mai avea dragostea? Şi care ar mai fi însăşi sensul vieţii sale?

Anularea noţiunii de adevăr are ca şi consecinţă contestarea tuturor sensurilor, a tuturor realităţilor. Negrul nu mai e negru, albul nu mai e alb, bărbatul nu mai e bărbat, femeia - femeie şi copilul - copil, nu mai există sus şi jos, adică sunt negate spaţiul, natura şi firea lumii care ne înconjoară, fiindcă adevărul e principiul organizator, constitutiv, al oricărei afirmaţii, al oricărui „este”. Prin urmare, fără conştiinţa adevărului, lumea rămâne suspendată în aer, în spaţiul fanteziilor şi al ideologiilor care au născut de fapt această stare confuză. Aceasta e într-un fel chiar lumea micului ecran, a mass-mediei contemporane, obsedată de derizoriu, minciună şi nimicuri.

Sensul vieții umane nu e relativ

Relativizarea adevărului reprezintă o mare cădere a omului, asemeni căderii lui Adam. Ca urmare a căderii lui Adam, omul se îndepărtase de Dumnezeul Cel adevărat, însă păstra în suflet aspiraţia şi nădejdea că va regăsi adevărul pierdut, că va regăsi casa atât de iubită sufletului său. Iar prin această chemare tainică, prin împărtăşirea din frumos, din bine şi din adevăr, sufletul său încă păstra şi întărea legătura cu Dumnezeul Cel viu, în care se reflectă toate acestea. Prin relativizarea adevărului, însă, omul îşi taie chiar şi această ultimă legătură - nădejdea, sensul acestei aspiraţii, adică sensul propriei vieţi. Ce îi mai rămâne omului modern prins în această capcană a relativizării, a necăutării adevărului, decât uitarea îmbătătoare a drogului, fie el narcoticul, băutura, televizorul, trăirea în mediul virtual şi divertismentul de diferite nuanţe?

Creştinii au aflat Adevărul, iar acest lucru îl mărturisesc mucenicii din toate timpurile şi locurile, care cunoscându-L şi iubindu-L, au preferat ca mai bine să moară pentru El decât să Îl părăsească. Dar omul, creştinul de astăzi, noi toţi, cei care ne împărtăşim cu atâta sete din izvoarele înşelătoare ale culturii nimicului, care nea­gă consistenţa şi existenţa adevărului, mai avem, oare, această conştiinţă, acest ataşament faţă de Adevărul Hristos, încât să ne putem da şi viaţa pentru El? Oare nu din cauza ezitării, îndoielii, care s-a încuibat în sufletul nostru, însăşi existenţa creştină a lumii în care trăim a ajuns atât de şubredă, iar minciuna generalizată? „Nihilismul ca ideologie semnificativă care structurează mentalitatea contemporană presupune o înstrăinare de adevăr şi o cultivare a erorii şi imposturii, printr-o viclenie diabolică, astfel încât minciuna să pară adevăr, iar impostura să fie prezentată ca autenticitate.”

Societatea contemporană și cultura nimicului

„Nihilismul a pătruns atât de mult în minţile oamenilor recenţi, încât relativismul a erodat şi adevărurile temeinice care au structurat un mod de existenţă trăit ca certitudine existenţială de-a lungul mai multor generaţii.” Astfel, trăim într-o lume care a uitat ce sunt frumosul şi autenticul, binele, dreptatea şi adevărul, dragostea şi compasiunea, omenia şi frăţietatea, dăruirea de sine, asumarea bucuriei şi suferinţei celorlalţi, implicarea şi întrajutorarea dezinteresate etc. Iar acestor valori autentice şi sfinte le-au luat locul minciuna, nedreptatea şi viclenia, nepăsarea şi ignoranţa, lăcomia fără margini şi dorinţa demonică de putere, ura şi invidia, necurăţia care „curge” prin toate mijloacele media, concurenţa fără miză, pentru nimic, pentru iluzii. Am uitat cât de simple sunt lucrurile, cât de aproape e fericirea atât de mult dorită de noi! Însă o întreagă cultură a nimicului ţâşneşte astăzi din canalele media, din paginile de socializare, promotoare ale unor mode bolnave şi divertisment macabru. O cultură care se luptă cu multă vehemenţă să ne facă să uităm că în frumos, în adevăr, în bine, Însuşi Dumnezeu lucrează, de El ne împărtăşim. Ideologia nihilistă manifestată în societatea contemporană a întărit un spirit al nihilismului prin care se cristalizează anumite atitudini.

Acestea exprimă trufie, critică neconstructivă, egoism, nerăbdare, revoltă, blasfemie. Este o atitudine de nemulţumire prin care sunt confiscate seninătatea şi bucuria vieţii. Pierderea motivaţiei pentru valori de referinţă, pentru idealuri absolute indică risipirea în cele neînsemnate şi mărunte ale existenţei. Spiritul nihilismului exprimă faptul că ceea ce gravitează în jurul lui Dumnezeu trebuie să se mişte în jurul nimicului.

O restaurare a lumii în care trăim este posibilă doar prin întoarcerea la Adevăr!

Ne întrebăm de ce sunt oamenii atât de slabi şi neputincioşi astăzi, atât de depresivi şi apatici. Există un singur răspuns: nu mai cred cu toată fiinţa în Adevăr, din simplul motiv că li s-a şubrezit încrederea în faptul că există un singur adevăr, indiferent de starea cugetării sale.

Sfinții Părinți, călăuze întru aflarea Adevărului

Nemaicrezând în adevăr, nemailuptând pentru adevăr, nemaiiubind adevărul, viaţa omului devine deznădăjduitor de searbădă. Ne rămân doar trupurile, patimile, obiectele, televizoarele, computerele, telefoanele de ultimă generaţie, reţelele de (de)socializare care ne pustiesc sufletele, ne fură viaţa, timpul şi bucuria comuniunii adevărate printr-o egolatrie demonic de dulce/amară, adică ne înşelăm cu visele unei nopţi care nu se mai sfârşeşte, dincolo de care se deschid porţile împărăţiei lipsite de sens şi de viaţă: împărăţia morţii. Un singur lucru ne trebuie: să căutăm cu sinceritate Adevărul, să credem în existenţa Lui. Să ne mai dăm încă o şansă la viaţă şi la fericire, iar fericirea este numai în Dumnezeu, Care este aproape de noi, dar trebuie să fim şi noi aproape de El.

În această căutare, de împlinire a voii lui Dumnezeu în viaţa noastră, avem nevoie de îndrumare, iar cei mai buni şi siguri îndrumători întru aflarea Adevărului Hristos sunt Sfinţii Părinţi, care mărturisesc o învăţătură dumnezeiască şi unanim acceptată de Biserică. De ce? Pentru că mărturia patristică este conformă cu Sfânta Scriptură şi Sfânta Scriptură confirmă ortodoxia acestei mărturii care se inspiră şi îşi trage seva din Scriptură şi o tălmăceşte pe aceasta. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie au caracter universal, valabilitate universală pentru Biserică, prin urmare şi învăţăturile patristice care sunt parte componentă a Sfintei Tradiţii au caracter universal. Învăţăturile Părinţilor oferă garanţia unei teologii corecte, autentice, şi constituie piatra de temelie pentru zidirea duhovnicească a creştinilor de pretutindeni şi din orice secol.

Literatura patristică ne arată frumuseţea vieţii trăite în Hristos-Adevărul, care contrastează cu urâţenia lumii pătimaşe a zilelor noastre. Această frumuseţe „atrage ca o vrajă, inundă şi fericeşte inima omului. A oricărui om care, iubind cu adevărat, se poate lăsa cuprins de zâmbetul frumuseţii. O frumuseţe permanentă care nu se ofileşte şi nu îmbătrâneşte. Omul capabil să ofere şi să primească o asemenea iubire şi frumuseţe este chipul lui Dumnezeu, care a turnat în inima lui această putere uriaşă”.

Scrierile patristice sunt călăuza, nu orice cărţulie luată la întâmplare de pe rafturile librăriilor de profil, care, din păcate, abundă astăzi de cărţile unor autori contemporani care nu se raportează cinstit şi bine intenţionat la teologia şi spiritualitatea ortodoxă. Aceste scrieri nu trezesc duhovniceşte sufletul, ci doar îl anesteziază, fascinând de moment şi hipnotizând minţile sensibile ale cititorilor creduli.

Aşadar, scrierile patristice ne sunt sfetnic şi arvună pentru adevăr, căci ele sunt scrise sub călăuzirea Duhului Sfânt. Sfinţii Părinţi sunt cei mai fideli păstrători şi tălmăcitori ai adevărului pe care Mântuitorul Iisus Hristos l-a transmis, apostolii l-au propovăduit, sfinţii l-au păstrat, iar mucenicii l-au apărat prin propriul lor sânge.