Fără de perechea plăsmuire a Dragomirnei

La sfârșit de veac XVI, în 1587, domnul Moldovei, Petru Șchiopul, răsplătea, după rânduiala vremii, pe un credincios și viteaz supus al său, Ilie Crimcovici, viitorul Mitropolit Anastasie Crimca, pentru ajutorul în lupta biruitoare cu năvălitorii cazaci. I-a dat danie seliștea, locul pustiu numit Ungu­rașii, din apropierea satului Dragomirești, de pe moșia sa, pe care avea să-l dăruiască ctitoriei lui, Mănăstirii Dragomirna, în anii păstoririi ca Întâistătător al Moldovei, cu scaunul la Suceava. Secretar de cancelarie domnească, caligraf neîntrecut, războinic neînfricat, acest vlăstar al cetății Sucevei era animat în toată ființa lui de credința în Dumnezeu. Nu ostenea să mulțu­mească Cerului pentru ceea ce i se hărăzise ca talant și era dornic să-l înmulțească. A ales să fie slujitorul Domnului, rugându-se și înălțând casa Lui. Călugărit la Putna, avea să primească rangul de arhimandrit, fiind numit de Petru Șchiopul stareț la Mănăstirea Galata a Iașilor, ctitoria domnească a acestuia. Sub vrednica cârmuire a arhimandritului Anastasie, chinovia de pe una din colinele noii capitale a Moldovei a înflorit. Fapta cea mănoasă i-a deschis porțile spre încredințări și mai înalte, de episcop și mitropolit al principatului. Gândul lui bătea spre Suceava și spre acea largă poiană din codrii Dragomirnei, unde o mână de sihaștri ridicaseră cu timpuri în urmă un schit umil. Încolțise în mintea lui vrerea zidirii în acel loc a unei mândrețe de biserici, lăcaș de închinare și de slavă Domnului, cu o obște monahală pe măsură. Vedea mănăstirea nu doar ca un sălaș al frumuseții fără de pereche, ci și ca un izvod perpetuu al acesteia prin slujirea splendorii psalmice și plăsmuirea frumosului dăinuitor. Voia să fie neîncetată ofrandă adusă Atotputernicului.

Se deapănă din acel moment firul unor povești, rar întâlnite, cum remarca temeinicul hermeneut, cel plin de har, istoricul Ștefan S. Gorovei, la un ceas de aduceri aminte, în octombrie 2016. Atunci, la Mănăstirea Dragomirna s-au celebrat 400 de ani de când ctitorul, Mitropolitul Anastasie Crimca, a dăruit mănăstirii „Psaltirea”. „Capodopera, comoara”, potrivit caracterizării ilustrului medievist, fusese împodobită de mâna cea măiastră a mitropolitului-artist și dăruită la 1616 ctitoriei sale. Se urzise totul ca într-o poveste, spunea încântat istoriograful: „Tot ce ține de istoria acestei mănăstiri, de la ctitor la manuscrise, este ca o poveste, ca o imagine colorată, așa cum sunt și miniaturile lui”.

Fapta cea ctitoricească a mitropolitului are începătură în 1602, când ierarhul, împreună cu rudenii ale sale, cu marele logofăt Lupu Stroici, eminența Divanului în domnii succesive, figură luminoasă a umanismului medieval, latinist și promotor al primelor scrieri cu litere latine în cancelaria Moldovei, și fratele acestuia, Simion Stroici, mare vistiernic, a purces la ridicarea unei bisericuțe din piatră în locul celei de lemn a bătrânului schit, o întruchipare ce a înfruntat secolele până azi, modelată într-o armonie desăvârșită a proporțiilor de chivot pe o masă de altar, cum apare acest ochi smaraldiu din codrii Dragomirnei. Fost-a sfințită în 1602, cu hramul Sfinții Enoh, Ilie și Ioan Teologul, și a fost numită Dragomirna Mică. Numele ctitorilor e săpat spre eternă neuitare într-o pisanie cu meșterită scriitură caligrafică, parcă prevestitoare a ceea ce avea să devină Mănăstirea Dragomirna, cu Mitropolitul Anastasie Crimca la pupitru, vatră de incunabule din constelația marilor centre creatoare de asemenea minunății ale caligrafiei și artei picturale, menită a contrapuncta textele sacre ale patrimoniului universal, precum „Psalmii lui David”. Dar visarea mitropolitului mergea mult mai departe, spre un așezământ monahal cu o biserică așa cum nu se mai văzuse pe pământurile acestea, atât prin cutezătoarea ei siluetă, cât și prin veșmântul exterior și interior, cu grăire de operă de artă princeps. Plăsmuirea mirabilă se alcătuia dintr-o ornamentică dăltuită în piatră pe afară, culminând cu podoaba florală și geometrică a semeței turle, iar la interior prin fresca suitoare spre bolta cerească. În straiul pictural se înfrățeau organic monumentalitatea compozițiilor cu elansare de navă cosmică aidoma murilor, cu detaliile, în croiul delicat, elegant, rafinat și somptuos cromatic al miniaturilor. E de presupus că în creația celor trei meșteri mari, zugravi moldoveni, pre numele lor Crăciun Mătieș, Popa Ignat și Gligorie, miniaturizările zugrăvicești, cu diafana lor împurpurare, au apărut și la sugestia Mitropolitului Anastasie Crimca, care a agreat și inserția unor viziuni ale miniației muntenești dorite de iconografi.

Biserica la care râvnea mitropolitul s-a întrupat între 1602 și 1609. În acest din urmă an, al sfințirii, sacrul lăcaș, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, împărățea în acest ostrov al verdelui mereu reavăn ca o întruchipare fără de pereche. Avea tiparul bazilicilor moldave în compartimentare, dar silueta din piatră cioplită, încinsă de un brâu torsadă, părea o navă care nu despică valurile, ci își ia zborul spre bolta cerească. Edificiul lat de 9,5 m, lung de 35, lăsa această impresia de sumețire datorită înălțimii de 42 de metri. Turla, cu diademele sale din piatră dăltuită, broderie de motive caucaziene, dusă mai departe, într-o eflorescență strălucitoare, de Vasile Lupu la Biserica Trei Sfetitelor din Iași, accentua o asemenea percepție. Se ridica în depărtări cu un grațios gât de lebădă. Edificarea acestei biserici a reprezentat și un moment de cotitură în zidirea de sfinte lăcaşuri în spațiul românesc și nu numai. Era firesc să smulgă entuziasm în simțirea celor ce-o priveau. Unul dintre aceștia a fost Nicolae Iorga. El nota, evident emoționat, pe o pagină din „Nea­mul românesc în Bucovina”: „Vederea acestei biserici este o uimire de bucurie. E înaltă și îngustă ca o cutie de sfinte moaște. Și e unul din cele mai strălucite monumente ale vechii noastre arhitecturi, iar pentru Crimca un titlu veșnic de glorie”. Domnitorul Miron Barnovschi avea să încoroneze ctitorirea prin ridicarea în 1627 a unui impozant zid protector, ce-i conferă aspect de fortăreață.

Acea glorie invocată de Iorga, privindu-l pe Mitropolitul Anastasie Crimca, izvorăște atât din unicitatea de capodoperă a ansamblului monastic, cât și din construcția climatului de viețuire sub semnul pravilei „Ora et labora”. Călugării de aici au fost mari și smeriți rugători. De menționat că la Mănăstirea Dragomirna s-a nevoit între 1763 și 1775 Sfântul Paisie Velicicovschi. Dar monahii de aici s-au dedicat și muncii, nu doar celei diurne, a nevoilor existențiale, ci și lucrării spirituale înalte, realizării în haină artistică a cărților de cult. Caligraf și miniaturist de excepție, Anastasie Crimca a creat la Dragomirna o școală de miniatură de înaltă ținută. „Psaltirea” pomenită, caligrafiată și împodobită cu miniaturi de o expresivă originalitate, amalgamând novator stilistica bizantină cu elemente autohtone, sporitoare de frumusețe și tâlc, e unul dintre exemplele grăitoare. A dăruit-o ca o jertfă ctitoriei sale în 1616. Dedicându-se, alături de Maria Magdalena Székely, cercetării acestui tezaur, Ștefan S. Gorovei conclude că Scriptoriul de la Dragomirna a numărat în jur de 120 de lucrări. Mănăstirea mai păstrează doar șapte. Cele mai multe s-au pierdut în volbura încercărilor vremii, iar câteva, sustrase de la Dragomirna, fac fala unor mari biblioteci ale lumii. De altfel și „Psaltirea”, nestemat al așezământului, a avut parte de mari cumpene. A fost luată pradă de cazacii lui Bogdan Hmelnițki în incursiunea lor de jaf și distrugere din 1653, dar printr-un miracol a fost răscumpărată de făcători de bine și se află acum în vistieria cu giuvaiere a Dragomirnei.

Din 1960, Dragomirna a devenit mănăstire de maici. Viețuiesc aici, păstorite de o vrednică monahie, stareța Maria Magdalena Gherghina, o valahă cu iuțeala faptelor și simțirea toposului moldav, 50 de călugărițe. Se perpetuează ceea ce a fost glorie în crugul vremii la Dragomirna. În 2011, maica stareță de atunci, Macrina Saucinițanu, a avut inspirata inițiativă a reîntemeierii atelierului de pictură, reluând nobila îndeletnicire a miniaturizării. Sub coordonarea maicii Teodosia Moraru, s-a trecut la copierea, cu meșteșugire prețioasă, a cărților din patrimoniul de aur al Mănăstirii Dragomirna. Ceea ce au dat la iveală iscusitele meșterițe de la chinovia suceveană a dovedit că istoria nu-și oprește curgerea, ci poate merge mai departe, când e vrere și putere. Truda miniaturistelor de la Dragomirna s-a înfățișat în toată slava ei în 2016. S-au marcat atunci, printr-o expoziție a nevoitoarelor de azi întru ale artei miniaturale, cele patru veacuri scurse de când Mitropolitul Anastasie Crimca a dăruit Dragomirnei „Psaltirea” de el migălită cu talent neasemuit. S-a reînnodat cu eclatanță o îndeletnicire care a situat Mănăstirea Dragomirna între marile centre de creație miniaturală ale lumii. Și e reconfortant de constatat că la Mănăstirea Dragomirna se incrustează din nou semne nepieritoare ale credinței și ale duhului izvoditor, îndreptățind afirmația din titlul scrierii noastre, că avem de a face cu o fără de pereche plăsmuire a spiritului românesc.