Fără pretexte

Duminica a XXVIII-a după Rusalii este un popas din cursul anului bisericesc ce ne prilejuieşte rememorarea unei situaţii cu siguranţă trăite în viaţă, şi anume întâmpinarea unui sau unor refuzuri din partea celor pe care i-am dorit alături de noi în diferite clipe ale existenţei noastre. Pericopa citită în această zi, extrasă din Evanghelia după Luca (XIV, 16-24), este cunoscută sub numele de Pilda celor poftiţi la cină şi chiar şi acest titlu ne transpune într-un cadru oficial, scrobit, chiar dacă organizatorul mesei era un om oarecare (v. 16).

Nu puţini sunt cei care, fără să fie bogaţi, au plăcerea, bucuria să invite la momentele importante din viaţa lor foarte multe persoane. Mai ales când ne referim la clipele fericite, este o evidenţă faptul că bucuria se cere împărtăşită, oferită, cu dărnicie, fără limite. La toţi sau măcar la mulţi (v. 16). Pregătirile sunt impecabile, totul este frumos, aranjat, ce mai?, ştiţi foarte bine cum gândim şi facem când se ivesc astfel de evenimente. Emoţii mari, dorinţa de a impresiona, de a bineplăcea. Apoi, aşteptarea invitaţilor. Şi înfruntarea unor refuzuri: nu pot să vin, nu ajung azi, poate altădată, mă revanşez etc. La fel cum în pilda de astăzi invitaţii "au început, unul câte unul, să-şi ceară iertare" (v. 18). Desigur că toţi aveau dreptate. Bineînţeles că nimeni nu putea să-şi lase treburile individuale deoparte. Nu este normal să se îngrijească de avutul lor, de familia proaspăt întemeiată? Vom răspunde că da, că înţelegem, că ne pare rău, dar... asta este. Şi după mai multe respingeri, de înţeles este şi atitudinea gazdei: "Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci, şi pe neputincioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi adu-i aici" (v. 21). S-a întristat, s-a posomorât. Chiar nici unul să nu vină? Eu mă pregătesc jertfelnic şi ei declină chemarea mea. Vedeţi dorinţa gazdei? Să umple casa, să-şi ofere dragostea. Căci după ce au venit toţi săracii, şi neputincioşii, şi orbii, şi şchiopii, stăpânul casei porunceşte: "Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte să intre, ca să mi se umple casa" (v. 23). Acesta este un verset care a ridicat multe semne de întrebare: cum adică "sileşte-i"? Adică era o invitaţie cu aspect de poruncă? Era o sarcină de serviciu? Erau obligaţi? Nu, formal nu. Dar înainte de a explica asta, să precizăm că sensul expresiei era "îndeamnă-i pe toţi", "forţează-i prin anunţarea cinei bogate", "stârneşte-le curiozitatea şi dorinţa de a fi aici cu mine". În sensul acesta trebuie înţeles cuvântul "sileşte-i". Apoi, era sau nu sarcină, obligaţie? Într-un fel, era. Căci atunci când cineva face eforturi deosebite pentru a-şi exprima iubirea, nici un obiectiv individualist nu trebuie să treacă înainte. În momentul când există posibilitatea ca o persoană să se deschidă pentru împărtăşirea iubirii care îl domină, grijile noastre trebuie să treacă în plan secund. Nimeni nu a zis că este uşor. Căci nimeni nu ştie mai bine ca noi înşine cât de importante sunt grijile noastre. Dar, ca un gând suveran al minţii noastre, un gând încălzit de o fierbinte iubire comunională, trebuie să avem în vedere că bucuria celuilalt îl împlineşte pe el şi ne îmbogăţeşte pe noi. Îl mulţumeşte pe el şi ne desăvârşeşte pe noi. De fapt, aici am vrut să ajungem: a răspunde la chemarea cuiva, punând în stand-by preocupările şi temele noastre cotidiene, este o jertfă de iubire. Dăruim din timpul nostru, pentru a ne înveşnici. Ne săturăm la masa iubirii aproapelui, sărăcindu-l de refuzuri, respingeri, frustrare. Cu alte cuvinte, o invitaţie la neacceptarea pretextelor.