Făt-Frumos din lacrimă - un basm creştin

Opera eminesciană nu a scăpat cenzurii în regimul totalitar, şi o problemă este cea legată de relaţia cu religia. „Deşi aspectele creştine în poezia lui Eminescu nu sunt prea numeroase, calitatea lor este una excelentă din punct de vedere dogmatic şi au o autenticitate care frapează“, scria părintele Calciu-Dumitreasa într-unul dintre articolele sfinţiei sale, apărut în presa de peste ocean. Dar, pe lângă poeme, motive creştine găsim şi în operele în proză ale inspiratului autor al basmului „Făt-Frumos din lacrimă“.

Mihai Eminescu scria şi publica în „Convorbiri literare“ (1 şi 15 noiembrie 1870) Făt-Frumos din lacrimă, basm original prin inserţiile de elemente creştine, care îl distanţează întrucâtva de basmul tradiţional românesc. Motivele creştine prezente permanent în basm De la prima frază cititorul este trimis în illo tempore („în vremea veche, pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât în germenii viitorului“), dar nu în maniera basmului popular, cu joc de cuvinte şi note de umor, ci într-un ton grav, amintind de cel al poemelor cosmogonice eminesciene. Datarea nu pleacă aici de la convenţia acceptării neverosimilului - „plopul ce făcea pere“ -, ci de la convenţia acceptabilităţii unui timp în care „Dumnezeu călca încă cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului.“ Motivele creştine vor fi prezente de acum permanent în basm, fie în mod direct, fie voalat, detectabile însă dincolo de suprafaţa firului narativ. Plecând în mod tradiţional de la motivul cuplului fără urmaşi, basmul eminescian diferă, în primul rând, de cel popular prin modalitatea de împlinire a dorinţei. Împărăteasa nu rămâne „grea“ cu ajutorul unor ierburi sau vrăjitorii păgâne, ci prin rugăminţi fierbinţi la icoana Maicii Domnului. Copilul se zămisleşte din lacrima Maicii Domnului, „Maica durerilor“, mama care întruchipează chintesenţa suferinţei. Ea, cea care şi-a pierdut fiul, îi dăruieşte altei mame un fiu din lacrima ei. Altfel spus, din durerea ei se naşte viaţă. Împărăteasa, înţelegem noi, se investeşte şi ea cu sfinţenie, pe lângă sfinţenia pe care i-o conferă maternitatea însăşi. O icoană care plânge nu pare a fi ceva ieşit din comun, cu atât mai mult cu cât, în evlavia populară, se cunosc multe întâmplări minunate de acest fel. Firesc în basm, dar firesc şi datorită naşterii excepţionale, este ca acela numit Făt-Frumos - cel născut din lacrimă sfinţită - să fie frumos, să aibă putere neobişnuită, să fie chiar model pentru natură. Puterea de a stăpâni cu adevărat natura nu o poate avea decât numai cel sfinţit cu harul divin. Când e întrebat de tânărul împărat de cine se teme pe lumea asta, Făt-Frumos răspunde că singur Dumnezeu este cel de care se teme, şi cititorul ghiceşte aici trimiterea aluzivă la sintagma populară „om cu frica lui Dumnezeu“. În normele eticii poporului nostru, numai acesta poate fi înţeles ca adevărat creştin. Refuzul luptei cu un creştin, dovada credinţei lui Făt-Frumos Inserţiile de elemente creştine apar şi în continuare, în derularea firului narativ. Cedând rugăminţii fratelui său de cruce, tânărul împărat, de a-i aduce pe fata Genarului, Făt-Frumos ar fi fost firesc să lupte, aşa cum luptase şi cu muma-pădurilor, mama Ilenei. Şi totuşi... el încearcă să o răpească pe fată fără însă a se bate cu tatăl ei. Motivul? „Genarul era creştin, şi puterea lui nu era în duhurile întunericului, ci în Dumnezeu.“ De aceea, explică naratorul gândul lui Făt-Frumos, „să se bată cu el nu putea“. Nu putea pentru că puterea de la Dumnezeu era puterea supremă şi un pământean nu avea cum s-o întreacă; dar nu putea şi pentru că el, pământeanul, era zămislit din lacrima celei ce-i dăruise Domnului pe fiul Său. Cu muma-pădurilor se putuse bate şi reuşise s-o învingă, pentru că aceasta reprezenta „duhurile întunericului“ care, obligatoriu - pentru a se restabili ordinea -, trebuie înfrânte. Născut din lacrimă sfântă, Făt-Frumos, până să aibă nevoie de auxiliarii care să-l ajute, personajele specifice unui basm - un ţânţar şi un rac în cazul acesta -, fiind transformat într-un pumn de cenuşă, este readus la viaţă tot prin voinţă divină. Aruncat de Genar „în nourii cei negri şi plini de furtună ai cerului“, Făt-Frumos se prăpădeşte: „ars de fulgere, nu căzu din el decât o mână de cenuşă în nisipul cel fierbinte şi sec al pustiului“. Numai că, de data aceasta, spre deosebire de vremea în care schema tradiţională era cea a învierii cu apă vie sau cu oricare alt element dătător de viaţă, timpul în care se întâmplau cele povestite era cel în care „Dumnezeu umbla încă pe pământ“. Acesta este, cum deducem puţin mai târziu, Însuşi Iisus, Fiul Creatorului, de vreme ce, după ce „beu apă şi-şi spălă faţa sa cea sfântă şi luminată şi mânele sale făcătoare de minuni“, Domnul „cugeta la Tatăl său din cer“. Minunea se petrece, Domnul, la rugămintea Sfântului Petrea, cel „cu firea omenească“, îl readuce la viaţă pe cel ce nu putuse (nu voise?) să se bată cu un creştin. Astfel, Iisus, ca Fiu al lui Dumnezeu şi frate al oamenilor, îi vine în ajutor. Înviindu-l pe El, Tatăl i-a transferat Fiului şi puterea, şi harul învierii. Astfel, învierea se repetă, dar, de data aceasta, prin transfer, ea este săvârşită de Cel care, la rândul său, fusese înviat de Tatăl ceresc. Asistăm astfel la o reiterare a naşterii, un fel de presupusă reacţie în lanţ de renaşteri ale omului ocrotit de Dumnezeu. Readus la viaţă, Făt-Frumos, ca orice muritor profund credincios şi „cu frica lui Dumnezeu“, înţelegând minunea învierii sale sub pecete divină, „îngenunche înspre apusul acelui soare dumnezeiesc“, căci Domnul, părând a-şi fi încheiat misiunea pe acest pământ, se îndepărta înspre mare „fără a mai privi înapoi“. Sfântul Petrea, mijlocitor pentru oameni Însoţitorul Domnului (şi confuzia pare a fi voit păstrată) este Sfântul Petrea, cel care, „mai umilit (de vreme ce era mai mult om, n.n.), nu părea decât umbra celui luminat“. El „asculta pe cugete doina izvorului curgător“, plânsul, adică, al feciorului transformat în „izvor limpede“. Înţelegem, astfel, că Iisus „cugeta“ la Tatăl său din cer, se gândea, dar îi şi vorbea însoţitorului său. Acesta, la rândul său, asculta deopotrivă glasul Domnului, dar şi plânsul izvorului pe care îl înţelegea. Fiind şi sfânt, şi cu „fire omenească“, Sfântul Petrea este intermediarul între Iisus şi om, el Îl roagă să facă izvorul „să fie ce-a fost“, să redea astfel viaţa omenească lui Făt-Frumos. Înviat, acesta îşi continuă destinul unui erou de basm, învinge încercările la care este supus - trei la număr -, ajutat de ţânţar, de rac şi de fata aflată în robie la babă, ia calul cu şapte inimi şi fuge cu roaba care îl ajută încă o dată să scape de urmărire. La al treilea obstacol pe care baba i-l pune înainte, reuşind să o omoare, Făt-Frumos omoară de fapt miazănoaptea, duhurile păgâne. Frecvente în recuzita romantică, frecvente în scrisul eminescian, somnul şi visul intervin şi aici. Miazănoaptea fusese ucisă cu două ceasuri mai devreme; timpul este, astfel, scos din matca sa, şi acest lucru aduce perturbări ordinii fireşti. Fata care-l însoţeşte pe Făt-Frumos „se risipeşte în aer“, se duce „în turburea împărăţie a umbrelor, de unde venise pe pământ, momită de vrăjile babei“. Vraja se risipeşte odată ce sursa, baba, e omorâtă. De acum, real şi fabulos coexistă firesc, realitate şi vis se întrepătrund. Făt-Frumos „adormi“, deşi „...părea că nu adormise“. În acest somn-veghe, totul pare aievea, iar repetarea verbului „părea“ vine din îndoiala începutului de vis. Maica Domnului redă vederea Ilenei Făt-Frumos intră cu totul apoi (parcă) în altă dimensiune, pentru ca, spre sfârşit, muzica ce se auzea, „o muzică de vis“, să sugereze redeşteptarea treptată. Întâlnim din nou verbul „i se păru“, referitor la „topirea fetei în aer“. La trezire, dispariţia fetei confirmă starea de transă (romantică) în care căzuse, intrarea într-o altă dimensiune posibilă de vreme ce ordinea firească fusese perturbată. Paradoxal, la trezire, „nu mai văzu nimic“. Nici în final nu lipsesc elementele creştine pentru a ajuta la o rezolvare fericită. Aflăm acum că puterea credinţei dă lumină ochilor celei care îşi plânsese iubitul până la secarea vederii. Maica Domnului, care veghează asupra pruncului zămislit din lacrima ei, îl ajută şi de data aceasta să-şi împlinească fericirea, redându-i Ilenei vederea: „Împărăteasa se culcă şi ea lângă el şi visă în vis că Maica Domnului desprinsese din cer două vinete stele ale dimineţii şi i le aşeză pe frunte. A doua zi, deşteptată, ea vedea...“. Astfel, cel născut din lacrimă divină este ocrotit de cer până la capăt, iar finalul basmului are, firesc, un happy-end, dar acesta se datorează intervenţiei divine, şi nu unor forţe ce ţin de recuzita păgână din basmele tradiţionale.