Feminismul în adevăratul înţeles al cuvântului
Mişcarea feministă nu este încurajată de Biserica Ortodoxă. Să luăm spre exemplu o mărturisire a unui ierarh contemporan care, nu cu multă vreme în urmă, după scandalul generat de o trupă de rock feministă din Rusia, spunea: „Consider foarte periculos fenomenul numit feminism, pentru că organizaţiile feministe proclamă pseudolibertatea femeilor, libertate încurajată să se exprime mai ales în afara căsătoriei şi a vieţii de familie“. Pe de altă parte, nici mişcarea feministă nu vede cu ochi buni Biserica datorită percepţiei că toate poziţiile de „putere“ în Biserică, de la patriarh la diacon, sunt ocupate de bărbaţi, rolul femeilor în Biserică fiind perceput ca unul marginal şi insignifiant.
Este oare posibil însă ca aceste două poziţii, aparent imiscibile, să ajungă la o oarecare compatibilitate?
Egalitatea dintre bărbat şi femeie a fost şi continuă să fie afirmată de Biserică. Sfântul Vasile cel Mare spunea că „virtutea bărbatului şi a femeii este una, pentru că şi zămislirea este de aceeaşi cinste pentru amândoi şi deci şi răsplata este aceeaşi pentru amândoi. Auziţi ce se spune la Facere: «Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie» (Facere 1, 27). Deci dacă firea lor este una, şi lucrările lor sunt una; şi dacă munca lor este deopotrivă şi răsplata este aceeaşi“.
Din punctul de vedere al mântuirii, bărbatul şi femeia au aceeaşi lucrare şi tind către acelaşi ţel, unirea cu Hristos, în care diferenţele de sex dispar, pentru că îşi pierd rostul. „Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită; Iar cei ce se vor învrednici să dobândească veacul acela şi învierea cea din morţi, nici nu se însoară, nici nu se mărită. Căci nici să moară nu mai pot, căci sunt la fel cu îngerii şi sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii“ (Luca 20, 34-36).
Aceasta pare a fi cea mai mare neînţelegere, deoarece veacul de acum este unul imperfect în care diferenţele există, cu un scop bine determinat de Dumnezeu, pe când în veacul de apoi aceste necesităţi ale firii căzute îşi pierd utilitatea împlinindu-se în unirea cu Hristos.
Dacă în veacul de apoi vom trăi ca îngerii, purtaţi de aripile trupurilor transformate în Hristos, acum lucrarea noastră este stânjenită de materia greoaie a firii căzute. Nu putem confunda aceste două stări, cea căzută şi cea înviată. În cea căzută ne supunem legilor firii căzute, tânjind prin credinţă şi lucrarea mântuitoare să urcăm spre cea înviată. Această lucrare nu înseamnă însă negarea rolurilor fireşti ale celor două părţi, bărbătească şi femeiască, nu înseamnă o egalizare forţată, vârâtă pe gâtul tuturor printr-o politică de nondiscriminare prost înţeleasă, ci printr-o împreună-lucrare în perfectă armonie şi înţelegere.
Ortodoxia nu împinge femeile pe linia de tuşă. Preoţia ţine într-adevăr de partea bărbătească, dar asta nu înseamnă că femeia nu are nici un rol în Biserică. Preoţia împărătească, de care vorbeşte Sfântul Apostol Petru (1 Petru 2, 9), este deschisă tuturor, nu neapărat într-un înţeles sacerdotal, ci ca unul general, de martori ai Învierii în lume.
În Duminica Mironosiţelor vedem înseşi femeile ca întâi martori ai Învierii, primind misiunea de-a o vesti Apostolilor. „Mironosiţele, de dimineaţă venind şi privind mormântul gol, ziceau Apostolilor: Zdrobit-a Cel puternic putrejunea şi pe cei din iad i-a smuls din legături; propovăduiţi cu îndrăzneală, că a înviat Hristos, Dumnezeu, dăruind lumii mare milă“. Femeile mironosiţe nu sunt altceva decât Apostoli ai Apostolilor, vestitoare ale Evangheliei Învierii lui Hristos.
În aceeaşi tradiţie apostolească a mironosiţelor putem vorbi şi de alte femei care sunt înscrise în calendare cu cinstea de „asemenea cu apostolii“: Sfânta Mare Muceniţă Fotini, Sfânta Mare Muceniţă Tecla, Sfânta Împărăteasă Elena, Sfânta Nina Luminătoarea Georgiei, Sfânta Olga Împărăteasa Rusiei, femei care prin viaţa lor sfântă au propovăduit şi întărit credinţa popoarelor.
Dar orice femeie, soţie, mamă sau monahie poate ajunge asemenea cu Apostolii dacă se străduie să fie un exemplu de credinţă, chemare, dăruire şi sacrificiu. De-a lungul întregii istorii, femeile dreptcredincioase şi-au arătat pe deplin rolul lor apostolic crescând în credinţă generaţii şi generaţii de creştini. Deşi lucrarea acestora poate părea orientată spre interior, spre familie, rodul este unul sobornicesc, universal. Ştim bine că în spatele oricărui sfânt se află o mamă bună: Sfânta Macrina pentru Sfântul Vasile cel Mare, Sfânta Antusa pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfânta Nona, mama Sfântului Grigorie Teologul, şi aşa mai departe. Acestea nu s-au ruşinat să-şi împlinească rolul lor formator de mame, ba din contră, şi l-au asumat ca o misiune sfântă spre împlinirea firii lăsate de Dumnezeu.
Biserica însăşi este de genul feminin, deasupra fiecărui altar ortodox este zugrăvită Maica Tuturor, Născătoarea de Dumnezeu.
Egalitatea femeii nu se împlineşte prin uitarea rolului de mamă, prin abandonarea valorilor familiei tradiţionale, prin ocolirea căsătoriei şi aplecarea exclusivistă către cele din afara ei, egalitatea este oportunitatea pe care atât femeia, cât şi bărbatul o au de a se ridica din firea căzută, printr-o împreună-lucrare de completare reciprocă, pentru a intra, tot împreună, în Împărăţia lui Dumnezeu. Aici diferenţele lumii căzute vor dispărea şi vom fi toţi una în Hristos. „Ceata Ucenicilor Tăi Doamne, împreună cu femeile mironosiţe, se bucură într-un glas că sărbătoare deobşte împreună cu dânsele prăznuiesc, întru slava şi cinstea Învierii Tale“.