Fericiţi făcătorii de pace!

„Toată lumea judecă demn de ură pe cel care violează pa­cea şi, în acelaşi timp, cei care violează pacea nu vor să fie consideraţi perturbatori, ci din contră, ei vor să trea­că drept oameni care o caută“, observa pedagogul ceh Co­menius. Oare cum şi când ar putea fi înlăturată cauza ve­chii rivalităţi ivite în teologia şi filosofia Evului Mediu care pare a mai tulbura încă pacea socială, stând la baza cri­zei valorilor din societatea contemporană? Această cri­ză a condus, printre altele, şi la necesitatea unei reforme în educaţie. În această dezbatere, un aspect interesant le­gat de locul religiei în programa şcolilor publice îl constituie preocuparea pentru valorile morale şi sociale care tre­bu­ie întipărite în mintea şi sufletul copiilor. Celor care sus­ţin progresul cu orice preţ, acuzând pregătirea rudi­men­­tară a preoţilor care ar ţine în ignoranţă masele, li se poa­te reproşa în egală măsură faptul că la originile crizei va­­lorilor se află de fapt tocmai obsesia ştiinţificităţii lor. Din păcate, este foarte greu ca mândria ştiinţificităţii celor ca­re caută cu orice preţ înnobilarea prin cultură să p­ă­leas­că în faţa eşecului unor domenii ştiinţifice care nu au făcut alt­ceva decât să prelungească în mod chinuitor drumul că­tre moarte, după cum afirma profesorul Ezekiel Emanuel, di­rectorul Departamentului de Studii Biotehnice din ca­drul Institutului Naţional de Sănătate din Statele Unite ale Americii.

După cum se ştie, când o valoare tinde să înlocuiască al­­te valori se produce un conflict axiologic care, în func­­ţie de gravitatea sa, conduce la ofense particulare, noi for­­me de dictatură şi chiar războaie mondiale. Aşa se în­tâm­plă când ştiinţa şi morala tind să înlocuiască religia sau când religia tinde să înlocuiască politica, ca în Ori­en­tul Mij­lo­ciu. Atunci când omul resimte efectele acestui con­flict a­xi­o­­logic, tot ceea ce are de făcut este să încerce o re­cuperare a de­calajului dintre cunoaşterea mistică şi cea ra­ţională. Po­tri­vit acestei soluţii oferite de Biserica Orto­do­xă, sănătatea ra­ţiunii depinde, de fapt, de sănătatea sufle­tului.

Pentru a nu cădea pradă ispitei aceleiaşi mândrii de ca­re suferă ştiinţificitatea, se cuvine să acceptăm cu sme­renie că o bună parte din soluţiile la problemele actua­le bisericeşti trebuie să vină din trecutul istoric al Bisericii noas­tre. Spre exemplu, o astfel de folosire a trecutului drept argument pentru noile provocări pastoral-misionare bi­sericeşti ar putea scoate în evidenţă impactul major a­su­pra conştiinţei naţionale al întâlnirii dintre intelectualitate şi cler care a culminat cu închegarea grupului „Rugul A­prins“ de la Mănăstirea Antim. Acest punct culminant, ca­re reprezintă doar un episod din asumarea de către Bi­se­ri­că a misiunii sale culturale, scoate în evidenţă cât de co­mu­­nă trebuie să le fie oamenilor rugăciunea. Înţelegând că această misiune culturală a Bisericii Ortodoxe Române a îmbrăcat de fapt forma unei şcoli a rugăciunii pentru in­te­­lectuali care a funcţionat iniţial pe lângă fiecare parohie sau mănăstire, merită pus în lumină faptul că părintele Da­niil Tudor, iniţiatorul mişcării „Rugul Aprins“ de la Mă­năs­tirea Antim, intenţiona - după o mărturisire a Mi­tro­po­li­tului Antonie Plămădeală al Ardealului - să aibă ucenici ti­neri, cărora să le predea Rugăciunea lui Iisus, tineri ca­re, apoi, s-o răspândească mai departe, tainic, în întuneri­cul care se instala în România pe lungă durată.