Fericitul Augustin: „Destinaţia noastră este Hristos”
Teologia şi viaţa Bisericii apusene, dar nu numai, ar fi fost mult mai sărace şi lipsite de savoare dacă nu l-ar fi avut pe Augustin, episcopul de Hipona (354-430), care, prin convertiri repetate la filosofie, la maniheism, la neoplatonism, a îmbrăţişat credinţa creştină, primind botezul la Milano, în noaptea Paştelui, 24-25 aprilie, din anul 387. Însă până a ajunge la trăirea bucuriei acelei nopţi sfinte, viitorul episcop a avut de trăit mai multe experienţe succesive pentru a-L înţelege mai întâi cu raţiunea pe Dumnezeu, ca mai apoi să-i ofere deschiderea inimii prin credinţă.
Eforturile s-au adeverit a fi zadarnice până în ziua convertirii finale când ajunge să înţeleagă faptul că mai întâi trebuia să creadă cu inima şi cu sufletul în Dumnezeu, după care să depună efortul intelectului pentru a înţelege credinţa la care a aderat. Tot acest demers, Augustin îl descrie cu o măiestrie literară de neegalat în capodopera vieţii sale, Confesiuni: „Cele treisprezece cărţi ale Confesiunilor mele îl laudă pe Dumnezeul cel drept şi bun pentru faptele mele bune, ca şi pentru cele mai puţin bune şi înalţă inima şi spiritul omului spre El. Cel puţin, în ceea ce mă priveşte, au avut acest efect asupra mea atunci când le scriam şi-l au şi acum când le citesc. Ceea ce gândesc alţii este treaba lor. Ştiu totuşi că sunt pe placul multora dintre fraţi. De la cartea întâi până la a zecea, este vorba despre mine; în celelalte trei cărţi, este vorba despre un comentariu al Sfintelor Scripturi de la cuvintele: La început, Dumnezeu a creat cerul şi pământul, până la odihna sabatului” (Retractaţii, II, 6, 1). Aşa descrie însuşi autorul reflecţia proprie despre această lucrare atunci când, spre finalul vieţii, scrie lucrarea Retractaţii.
„Răul meu este greşeala mea şi judecata Ta”
Scopul Confesiunilor nu este curiozitatea cititorilor de a afla cât de păcătos sau cât de bun a fost autorul lor, ci tocmai cel exprimat de Augustin: „Vreau să fac adevărul în inima mea, înaintea Ta, prin mărturisire, dar şi prin această carte înaintea multor cititori. Ei vor acest lucru, dar ce folos aşteaptă? Doresc ei să-şi unească mulţumirile cu ale mele, auzind cât de mult mă apropii de Tine prin harul Tău, şi să se roage pentru mine, auzind cât sunt de întârziat în povara mea? Acestor oameni mă voi destăinui. Să respire uşuraţi văzând binele meu, să suspine văzând răul meu. Binele meu este darul Tău şi orânduirea Ta; răul meu este greşeala mea şi judecata Ta. Unor astfel de oameni, pe care îmi porunceşti să-i slujesc, le voi destăinui aşadar nu ce am fost, ci ceea ce sunt şi ceea ce rămân încă. Iar eu nu mă judec pe mine însumi. Astfel să mă asculte şi ei, fără a mă judeca”. Dumnezeu este unicul Judecător, drept şi bun, care nu doreşte decât întoarcerea păcătosului la sine după ce acesta a rătăcit în obscuritatea greşelilor sale.
Este interesant şi profitabil, pentru oricine vrea să cunoască geniul, gusturile, moravurile, onestitatea, sinceritatea şi celelalte calităţi ale lui Augustin, să citească Confesiunile care descriu sufletul său în căutarea lui Dumnezeu cu cea mai mare fidelitate. El povesteşte nu numai faptele la care oamenii au putut fi martori, dar şi pe acelea pe care Dumnezeu singur, Care citeşte în adâncul inimilor, putea să le cunoască şi le expune una câte una, pe cele bune ca şi pe cele rele. El reaminteşte în această capodoperă literară, şi încă în cele mai mici detalii, chiar şi greşelile cele mai uşoare din viaţa sa trecută, şi binefacerile pe care le-a primit de la Dumnezeu. Augustin lasă astfel posterităţii un monument veşnic al penitenţei şi recunoştinţei sale şi un exemplu admirabil despre dreptatea şi bunătatea lui Dumnezeu faţă de om.
„De unde vin? unde merg?”
Mărturisirea lui Augustin este presărată de trei întrebări fundamentale: de unde vin? de ce exist? unde merg? Aceste întrebări nu găsesc decât un singur răspuns în existenţa marelui teolog apusean: Dumnezeu. Eu vin de la Dumnezeu. Exist datorită voinţei şi iubirii lui Dumnezeu. Merg spre Dumnezeu. De aceea, Augustin propune oricărui cititor al Confesiunilor sale să recitească propria lui experienţă la lumina iubirii lui Dumnezeu, iubire manifestată în mod desăvârşit în întruparea, moartea şi învierea Fiului Său. În Confesiuni se întâlnesc mai multe genuri literare: naraţiune, exclamaţii, rugăciune, dialog, speculaţii teologice şi filosofice, exegeză, exortaţie; de asemenea, autorul descrie propriul drum spiritual, uman, moral, biblic şi mistic.
Încă de la început, Augustin recunoaşte nimicnicia sa înaintea Creatorului a toate. Şi totuşi, aşa neînsemnat şi părticică a creaţiei, el consideră o imensă cinste să aducă laudă Dumnezeului bun şi îndurător. Din trăirile pruncilor, autorul înţelege înclinaţia omului spre rău încă din faşă. Odată cu dobândirea limbajului creşte şi potenţialitatea omului de a păcătui. Totuşi, Augustin nu se opreşte nici la păcat, nici la răutatea omului când săvârşeşte păcatul, „a face răul din plăcerea de a face răul”, ci merge mai departe pentru a vedea mâna Providenţei divine, care nu poate lăsa ca propria lui făptură să meargă spre autodistrugere. În Iisus Hristos, Dumnezeu întinde mâna Sa milostivă omului pentru a-l scoate din mrejile păcatului şi a-i reda viaţa harului.
După ce a făcut şcoala primară în satul natal, Tagaste, Augustin urmează cursurile şcolii gimnaziale în orăşelul Madaura, unde descoperă un interes deosebit pentru literatură, gramatică şi arta retoricii. Din lipsa mijloacelor financiare, tatăl său Patricius, mic funcţionar comunal, nu-şi permite să-l trimită la studii mai departe şi Augustin va petrece un an de lâncezeală. În cele din urmă, un binefăcător sponsorizează cheltuielile studiilor şi Augustin poate pleca la Cartagina, marea metropolă a Africii de Nord. Aici aprofundează studiul gramaticii, literaturii şi retoricii. Programul studiilor l-a condus să citească o lucrare fundamentală a marelui autor latin, Cicero, Hortensius. Citirea acestei cărţi produce în sufletul tânărului student prima sa mare convertire: convertirea la filosofie. Fraza care a reţinut atenţia lui Augustin este: „Dacă trebuie să filosofezi, atunci trebuie să filosofezi; dacă nu trebuie să filosofezi, şi atunci trebuie să filosofezi, fiindcă doar filosofând poţi aduce argumente împotriva filosofiei”. „Citirea acestei cărţi mi-a schimbat starea de spirit, a întors rugăciunile mele către Tine, Doamne, şi a prefăcut în întregime legămintele, juruinţele şi dorinţele mele”. Un singur lucru regretă el în această lucrare: lipsea cu desăvârşire numele lui Hristos, nume pe care Augustin l-a băut odată cu laptele matern.
Hristos, adevărata Patrie şi Cale
Pentru a găsi răspunsuri la întrebarea fundametală a existenţei omului: „de unde vine răul?”, Augustin cade pradă sectei maniheilor care-i propuneau o soluţie pe cât de simplă, pe atât de complexă. Mani, fondatorul sectei, propunea ipoteza existenţei a doi Dumnezei, unul Bun şi unul Rău, din veşnicie. Lupta dintre cei doi a dat naştere creaţiei constituite din amestec de particule bune şi particule rele. Omul trăieşte pe pământ după bunul plac al acestor forţe: răul făcut de om este imputabil particulelor rele din om, iar binele este lucrarea particulelor bune. Cu alte cuvinte, omul este transformat într-o „marionetă”, nefiind în măsură să dispună de bine şi de rău, nici să fie responsabil. După aproape zece ani de îndoctrinare maniheeană, Augustin descoperă filosofia neo-platonicilor. Aceştia îi prezintă existenţa unui Dumnezeu Transcendent, care poate fi atins prin contemplaţie, însă care nu poate intra în relaţie sau în dialog cu omul. Viitorul teolog descoperă în realitate „Patria”, însă nu i se prezintă şi Calea ce conduce la acea Patrie. Citirea prologului Evangheliei după Sfântul Ioan, „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul..., şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi”, îl conduce să se ataşeze acestui Cuvânt care este în acelaşi timp Patria şi Calea. Hristos Dumnezeu este Patria spre care mergem, Hristos Om este Calea pe care mergem; prin Hristos Om, mergem la Hristos Dumnezeu. „Căutam Calea, însă nu am găsit-o până când nu L-am îmbrăţişat pe Unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Omul Iisus Hristos, Dumnezeu.” Dacă omul nu s-a putut înălţa până la Dumnezeu, atunci Dumnezeu S-a coborât până la om, pentru ca prin întruparea Sa să-l îndumnezeiască: „Dumnezeu a devenit ceea ce noi suntem, pentru ca noi să devenim ceea ce El este; El S-a făcut asemenea nouă pentru a ne face asemenea Lui”.
Oratorul împăratului se converteşte la credinţa creştină
Devenit retor imperial între timp, la Milano, îl întâlneşte pe episcopul acestui oraş, Ambrozie, un adevărat duhovnic şi îndrumător de suflete, care-l înscrie pe lista catehumenilor în vederea primirii botezului creştin. Augustin mai auzise mărturii despre mari personaje convertite la creştinism: Marius Victorinus, Sfântul Antonie Abate, doi funcţionari imperiali şi logodnicele lor. Tocmai când el se familiariza cu aceste exemple, trăieşte o experienţă mistică ce pune capăt frământărilor şi efortului său de a-L înţelege pe Dumnezeu pentru a adera la credinţa în El. Pe când se afla în grădina din Cassiciacum, sub un smochin, aude o voce: Tolle, lege!, adică: Ia şi citeşte! Prima lucrare ce se prezintă ochilor săi este Scrisoarea către Romani a Apostolului Pavel: „Îmbrăcaţi-vă în Iisus Hristos şi nu vă îngrijiţi de poftele trupului” (Romani 13, 13). I-a fost suficient pentru a vedea aici vocea divină, Învăţătorul său interior, care-l chema la necesitatea schimbării existenţei îmbrăcându-se în Iisus Hristos, Unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi om.
Din acest moment viaţa lui va fi o continuă trăire sub privirile milostive ale lui Dumnezeu care-i cere să-L înveşmânteze pe Iisus Hristos, adică să părăsească toate pentru a se dedica, trup şi suflet, slujirii lui Dumnezeu. „Am primit botezul, iar neliniştea vieţii din trecut s-a depărtat de la noi”, părăseşte toate funcţiile şi onorurile imperiale şi se retrage în patria natală, Tagaste, Souk-Ahras, din Algeria de astăzi. Însă înainte de a lua vaporul pentru Africa din portul Ostia, lângă Roma, Augustin trăieşte o experienţă mistică, un extaz, împreună cu mama lui, Monica. Aflându-se în dialog despre realităţile viitoare, li s-a dat să trăiască un crâmpei din fericirea la care iau parte cei drepţi după trecerea prin moartea trupului: „Discuţia noastră ne-a condus la concluzia că nici o plăcere dată de simţurile trupului, oricât de mare ar fi ea şi oricât de vie ar fi lumina corporală în care s-ar scălda, nu poate fi comparată şi nici măcar menţionată faţă de bucuria vieţii veşnice a sfinţilor”. După această experienţă, Monica se îmbolnăveşte grav şi-şi sfârşeşte pelerinajul pământesc la Ostia, unde este şi îngropată şi se află o biserică dedicată ei până astăzi.
Preot şi episcop la Hipona
Ajuns la Tagaste, fondează în casa părintească primul nucleu de viaţă monahală cu un program riguros de rugăciune, reflecţie teologică şi filosofică şi lucru manual. Este chemat să ia cuvântul în toate sinoadele locale şi provinciale pentru apărarea ortodoxiei creştine. Pe când se afla la Hipona, unde era chemat să vorbească despre Crezul de la Niceea-Constantinopol şi să convingă un vechi prieten să devină creştin, intră în catedrală în momentul în care episcopul Valerian cerea credincioşilor să-i dea un preot ca ajutor pentru ministerul predicii. Dintr-odată s-a auzit un singur glas: „Augustin preot”. Patru ani mai târziu, acelaşi episcop doreşte să-l aibă pe preotul Augustin ca succesor pe scaunul episcopal la moartea sa, făcând astfel din el episcopul său co-ajutor. Un an mai târziu, în 396, devine episcop titular de Hipona, comunitate pe care o va păstori până la moartea sa, în anul 430. Împăratul Teodosie al II-lea a trimis o delegaţie imperială pentru a-l invita pe Augustin la al treilea conciliu ecumenic desfăşurat la Efes, însă l-au aflat deja trecut la cele veşnice.
Ca episcop a fondat în palatul episcopal o şcoală teologică de tip monahal la care se formau viitorii ieromonahi. De asemenea, prin scrieri, predici şi discursuri s-a dovedit a fi un neobosit apărător al credinţei împotriva tuturor ereziilor timpului: arianism, sabelianism, maniheism, pelagianism, donatism etc. Blândeţea şi înţelepciunea lui au făcut din Augustin un păstor model, după inima şi modelul Bunului Păstor, fără a pregeta nici un efort atunci când era vorba despre Biserică, Trupul Mistic al lui Hristos.