Feţele mărturisirii

Citind cartea „Jurnal intim“ a filosofului şi scriitorului spaniol Miguel de Unamuno, m-am oprit asupra unei meditaţii prilejuite de un citat din Sfânta Scriptură: „atunci Iuda, cel ce L-a vândut, văzând că a fost osândit, s-a căit şi a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei treizeci de arginţi, zicând: Am greşit vânzând sânge nevinovat. Ei i-au zis: Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea. Şi el, aruncând arginţii în templu, a plecat şi, ducându-se, s-a spânzurat“ (Matei 27, 3-5).

Întotdeauna tresărim când auzim numele apostolului căzut. Înainte de a fi un exemplu negativ, Iuda este un nume care ascunde o dramă. E greu să priveşti moartea unui om neîmpăcat, care îşi îngroapă viaţa în mari şi veşnice regrete. I-a părut rău pentru ceea ce a făcut, chiar şi-a mărturisit vina, dar s-a oprit aici. Meditaţia filosofului de la Universitatea din Salamanca urmăreşte tocmai acest „punct terminus“ al apostolului: „Iuda şi-a mărturisit păcatul, dar nu cui ar fi trebuit să o facă, nu Dumnezeului său. Câte spovedanii nu sunt aşa! Îmboldit de remuşcare, nu de dragoste sau de pocăinţă; de regret, nu de dragostea pentru Iisus“. Cu cât înaintăm în vârstă, avem din ce în ce mai puţină încredere în oameni. Orice sfat este trecut prin filtrul suspiciunii. Nu ne mai încredem în nimeni pentru că şi noi, de multe ori, suntem conştienţi că trădăm încrederea celor apropiaţi. Ne întrebăm atunci: cum mai este posibilă Spovedania, actul de a te „înfăţişa“, de a-ţi descoperi adevăratul „chip“ în faţa unui alt om? De fapt, poate nu este atât de grea mărturisirea propriu-zisă, chiar Iuda a făcut-o fără multă greutate. Poate fi asemănată, la acest stadiu, cu un oftat în cuvinte, motivat de remuşcare, de regret pentru imaginea ilustrată - ca şi cum am descrie propria persoană fără însă a solidariza cu ea. Greul începe după ce ne ridicăm şi plecăm din faţa duhovnicului, după ce rămânem din nou cu noi înşine. Dacă primul pas este să fim sinceri în mărturisirea noastră, trebuie să fim apoi sinceri cu noi înşine şi, de aici, să păşim mai departe, de la simplul regret la pocăinţă, de la veninoasa remuşcare la dorinţa de schimbare. Dar orice schimbare este condiţionată de cunoaştere şi de curaj. Celebra formulă citită de Socrate pe frontispiciul templului „Cunoaşte-te pe tine însuţi!“ a fost preluată şi de gândirea creştină, în acest sens înscriindu-se şi renumita omilie a Sfântului Vasile cel Mare „Ia seama la tine însuţi!“. Dacă am dori să definim câteva coordonate ale omului bine informat, l-am putea plasa într-o bibliotecă, dispunând şi de banalul, de acum, acces la Internet. Ce-ţi trebuie mai mult pentru a cunoaşte trecutul şi a trăi prezentul informaţional? Dar ne ajută toate aceste „motoare de căutare“ când dorim să ne cunoaştem mai bine pe noi? Monahul Nicolae Steinhardt a exprimat un adevăr pe care îl putem accepta doar în momentul în care ne punem întrebarea: „Cine suntem noi?“. Părintele de la Rohia spunea: „de cele mai multe ori parcurgem drumul către noi înşine prin cei de lângă noi“. Avem nevoie de o persoană care se ne confirme acţiunile, care ne poate asigura că paşii corecţi, pe care ne străduim să îi facem, nu sunt într-o direcţie greşită. Acesta este duhovnicul. Mai mult decât acel răspuns formulat de arhiereii şi bătrânii contemporani cu Iuda „ce ne priveşte pe noi?“, mai mult decât o „faţă“ care priveşte simplu spre noi, duhovnicul este un om care „vede“ pentru noi. Un om care nu are o cunoaştere discursivă, ci una intuitivă, umbrită de har, care pătrunde dincolo de aparenţe şi contrarii, până acolo unde nici noi nu avem acces. Nu este o cunoaştere bazată pe funcţiile creierului, ci este una duhovnicească. Apostolul Iuda, deşi sincer în mărturisire, nu a căutat persoana care să îl asculte.