Fiii risipitori nu sunt întorşi în deşert
Într-un articol apărut pe site-ul de ştiri şi comentarii, un autor porneşte de la problematica examenelor din învăţământ şi o virează, brusc, exact ca la patinajul artistic, spre Biserică, de ai impresia că ai sărit de la un articol la altul, un veritabil 2 în 1, ca la ness. Ne ia tare, părând că se urcă pe un stâlp din piaţa publică şi strigă cu asprime, făcându-ne să ne tragem cu frică broboada peste gură: „Decalogul spune «Să nu furi!», iar mitropoliţii le mulţumesc hoţilor.“ Mi-aş fi ros de indignare scaunul de la birou dacă n-aş fi fost curios cum de se poate una ca asta.
Mai pe larg, după un început vibrând de morală revoluţionară, care m-a lăsat cu ochii în lacrimi, „Trăim vremuri de mare subţirime morală…“, autorul ne explică rolul Bisericii, cum că, pe lângă cel sacramental, caritabil şi de conservare a tradiţiilor, rolul acesteia este de a indica „Nordul moral“ (bine, noi îi spunem Răsărit al Răsăriturilor, adică Hristos, care a spus şi „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi“ – Matei 7:1-5 -, dar să nu ne încurcăm de la început, oprind dojana cea atât de cunoscătoare).
După ce ne-a pornit bine, omul trânteşte pe masă halca de vânat fără autorizaţie, trăgând şi concluzia care te bagă în groaza morţii: „Mitropoliţii le mulţumesc hoţilor!“
Chestiunea care îl deranjează pe autor este că se întâmplă ca preoţii să le mulţumească şi să le acorde distincţii, diplome, unor oameni care ajută biserica, iar respectivii să aibă şi nişte probleme cu legea. În primul rând, Biserica nu este organ judecătoresc, ci agent al dragostei şi iertării. Preotul nu se erijează în judecător, ci este uns ca mijlocitor pentru obţinerea iertării dumnezeieşti.
Pe de altă parte, nu mai departe de acum nişte zeci de ani, destui au fost găsiţi vinovaţi de uneltire contra statului, atitudine duşmănoasă şi aşa mai departe, fiind băgaţi în închisori şi lagăre. Dacă o persoană este găsită vinovată de justiţia omenească, asta nu îl invită pe preot la a dubla pedeapsa, excomunicând omul sau nerecunoscând infractorului meritele, acolo unde ele există. În ochii preotului, ca şi în ochiul Atoatevăzător al lui Dumnezeu, omul se înnoieşte continuu prin procesul de pocăinţă – acum poate fi infractorul, pentru ca imediat să fie preschimbat în nevoitorul, dăruitorul, fiul risipitor cel aflat în drum spre casă. Fiu ce nu este întors în deşert, ci primit cu dragoste, recunoscându-i-se calitatea.
Autorul articolului abordează cu prea mare uşurinţă o taină de care este posibil să nu se fi apropiat, cea a iertării-întoarcerii, a preschimbării lăuntrice prin metanoia, de priveşte aceste lucruri într-un mod oarecum mecanicist: l-a găsit pe cutare justiţia vinovat, păi, atunci să fie uitat şi de mireni, şi de cler, să nu i se mai pronunţe nici numele şi să fie şters eventual şi din Cartea Vieţii.
Atunci când un credincios face o donaţie, preotul nu se apucă să facă verificări contabile, cercetări criminalistice de laborator sau urmăriri de servicii secrete, să vadă de unde are omul banii, ce părere are presa despre el, dacă a purtat batistuţă când era la grădiniţă şi aşa mai departe.
L-aş întreba pe autorul articolului cum crede el că ar trebui să se desfăşoare lucrurile. Ca să nu ne indignăm degeaba, ca la meteo, înjurând văzduhul că e prea cald sau prea frig. Ce soluţii ar fi, după autor? Să se dea o lege bisericească, care să prevadă ca nici un preot să nu mai mulţumească unui om care are o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă împotriva lui? Şi cum să ştie asta? Înainte de fiecare donaţie substanţială să ceară informări la Ministerul Justiţiei, la Serviciile Secrete, să caute pe google ce-a zis presa? Şi cum să adopte o asemenea postură, de vreme ce rolul preotului este să primească fiul risipitor aflat în drum spre casă şi să-l hrănească, ca să reziste până la capătul drumului?
De fapt, te revolţi pentru nimic, aţâţi la neiubire sub masca unei dreptăţi pe care nu o înţelegi până la capăt şi soliciţi ce? Veşnica lui învinovăţire? Neiertare până la mormânt? Smulgi jilţul dreptului judecător, în care vrei să te cocoţi, ca să-i arăţi cu degetul pe toţi ăia care nu-ţi plac?