Filantropia creștină, fundament al valorilor reflectate în civilizație
Creștinii bizantini rămân în istorie ca model de elan creativ în reorganizarea societății, prin acordarea unei dimensiuni universale filantropiei și prioritate în evidențierea importanței acestui comportament. „Când oamenii Bizanțului s-au ridicat la nivelul filantropiei”, spune teologul ortodox John A. McGuckin („Întruchiparea Noii Societăți: Instinctul creștin bizantin al filantropiei” - Columbia University Libraries), „și-au împlinit cel mai înalt nivel al destinului propriu, iar acționând ca binefăcători ai altora s-au comportat exact asemenea lui Dumnezeu. Astfel, filantropia creștină se descoperă, astăzi și mereu, ca rădăcină și miez al tuturor valorilor care reflectă civilizația.” Numeroase surse istorice indică faptul că atitudinea afectivă a oamenilor din Bizanț, caracterizați ca binefăcători, se înscria în categoria manierelor civilizate, apreciate în mod deosebit: politețe, bunătate, generozitate. Mai mult, faptele de filantropie susțineau, pe atunci, orașe și chiar state, ceea ce dezvăluie importanța filantropiei în bunul mers al societății.
O reordonare intelectuală
Filantropia bizantinilor era diferită de ceea ce înțelegem noi astăzi prin acest termen. În zilele noastre, filantropia implică bunăstarea profilactică și terapeutică, preocuparea pentru publicul larg și caritatea îndreptate spre ameliorarea suferinței individuale, scria teologul ortodox Demetrios J. Constantelos într-un articol publicat de pemptousia.com, în 2016. În gândirea și viața bizantinilor, filantropia era în primul rând o concepție filozofică și o viziune teologică; în al doilea rând, un atribut politic; în al treilea rând, reprezenta ajutorul acordat celor aflați în nevoie; în al patrulea rând, desemna exprimarea filantropiei în cadrul instituțiilor. Creștinii bizantini au acordat o dimensiune universală filantropiei, producând astfel o reordonare intelectuală și un model de organizare socială cu totul nou. Activitatea filantropică era atât de profundă încât, în secolul al V-lea, în structura eclesială, episcopii căpătaseră denumirea, în limbajul comun, de „philoptochos”, prieteni ai săracilor. În secolul al VII-lea, instituția filantropică „Leprosaria”, spitale, orfelinate, case de bătrâni și centre de hrănire erau comune în orașele lumii bizantine. De la acest moment, filantropia devine un semn al prezenței Bisericii de-a lungul istoriei și în toată întinderea sa geografică. Biserica continuă tradiția filantropiei, care își are rădăcina în acțiunea prealabilă a lui Dumnezeu în omenire și în Întruparea Logosului, de aceea Clement Alexandrinul o considera principala virtute eclesială (în lucrarea „Stromata”). Iisus Hristos este suma perfectă a dragostei și milei lui Dumnezeu față de umanitate, iar filantropia Sa cuprinde întregul cosmos. Lucrarea dragostei în Biserică reprezintă o parte a harismei Sale manifestate înspre apropierea de Împărăția lui Dumnezeu.
Pentru bizantinul obișnuit, intelectual sau neintelectual, bogat sau sărac, bărbat sau femeie, Sfânta Liturghie era o forță spirituală, teologică, formativă, intrată în țesătura inimii și în conștiința fiecăruia într-un mod greu de imaginat pentru un om modern, după cum remarcă teologul John A. McGuckin.
Sentimentul revenirii la Ortodoxie
Lumea modernă, rătăcită în căutările propriei identități, pierdută tocmai din cauza îndepărtării de valorile creștine care stau la baza civilizației lumii de azi, vede filantropia ca pe ceva adăugat societății, și nu intrinsec. Or, a arăta empatie, compasiune, generozitate celor aflați în nevoie rămâne model de gândire și acțiune perfect valabil și atât de necesar în contextul nevoilor sociale de astăzi.
Moștenirea bizantină ne oferă paradigme deloc ușor de reprodus în zilele noastre, susține John A. McGuckin, în sensul imitării modelului bizantin în condiții și înțelegeri noi: patronajul superior al Bisericii nu mai este suficient, misiunea sa filantropică în societate este văzută la scară mai mică. Cu toate acestea, Biserica a propus acest mod în Bizanț și o face mereu, arătând că punctul de plecare al tuturor acțiunilor filantropice este antropologia iubirii; o antropologie divină; o filosofie iconică care-i apreciază pe toți oamenii ca simboluri și imagini transcendente ale lui Dumnezeu Întrupat. Biserica Ortodoxă Română bunăoară și-a sporit de-a lungul anilor filantropia și a stabilit anul 2020 ca „Anul comemorativ al filantropilor ortodocși români”.
În această arheologie a filantropiei creștine bizantine, poate exista o reîntoarcere la o viziune de reconstruire a structurilor socialului bazate pe refacerea sentimentului demnității mistice a persoanei?, se întreabă John A. McGuckin. Această sarcină este profund teologică, susține el, și este în egală măsură o apăsătoare cerere socială, aspecte care nu sunt incompatibile. Sarcina nu este o reconstrucție a unui Bizanț pierdut, crede teologul, ci constă în a conștientiza nevoia sentimentului revenirii la Ortodoxie în societatea de azi. Moștenirea creștinilor bizantini constituie reperul în reformularea acelor valori civilizatoare pentru om, mereu actuale și de esență creștin-ortodoxă.