File de foc scrise în Cartea Vieții sau chipuri de mame binecuvântate

Multe dintre faptele săvârșite de oameni pe pământ ajung să se risipească în uitare. Unele rămân necunoscute, altele sunt abia întrezărite, ascunse ochilor lumii, dar prețuite de Cel ce vede în ascuns, cum s-a întâmplat adesea în istoria marilor bărbați ai Bisericii și în viața fericitelor femei care L-au iubit pe Dumnezeu cu toată ființa. Unele adevăruri au ieșit la lumină târziu, după veacuri de tăcere, când vremea și vrerea lui Dumnezeu au rânduit să fie știute, iar altele se vor revela deplin doar în ziua cea mare a răsplătirii drepte, când nimic nu va mai fi ascuns și când fiecare va primi după ostenelile sale, nu după slava pământească.

De-a lungul timpului, am fost martorul unor mărturisiri tulburătoare despre faptele unor mame sfinte și, uneori, chiar am întâlnit asemenea suflete harismatice. Era suficient să le privești ori să asculți un singur cuvânt, ori să afli o frântură din viața lor, pentru a înțelege că Dumnezeu lucrase în chip minunat, tainic și adânc. Căci mama, când își crește pruncii în duhul Evangheliei, devine ea însăși o evanghelie întrupată, o carte deschisă în care cei din jur pot citi despre iubirea cea adevărată și despre jertfa cea tăcută, care nu caută slavă sau răsplată pământească.

Cu mulți ani în urmă, într-un veac frământat de opresiunea regimului comunist potrivnic Bisericii, Sfântul Cuvios Cleopa, marele duhovnic și mărturisitor de la Sihăstria, vorbea oamenilor despre dragostea de mamă. În cuvântul său, Biserica apărea ca o mamă care plânge în taină și-i așteaptă în lumină pe cei rătăciți departe. Cu delicatețea unui pictor al cuvintelor, împletea această imagine cu o istorioară de o frumusețe rară, având ca temă iubirea filială și amintirea propriei mame.

Era vorba despre o femeie simplă, dar credincioasă, care și-a crescut copiii cu multă trudă și rugăciune, țesându-le rostul din firele Evangheliei, și care, spre sfârșitul vieții, a ales drumul mănăstirii, dorind să fie mai aproape de Dumnezeu și, totodată, mai aproape de fiul ei. Între ei se ridica doar un munte și se întindeau păduri verzi, veșnic vii. Bătrâna Ana, devenită monahia Agafia, l-a așteptat cu răbdare în acea sihăstrie, în timp ce el străbătea munții sub amenințările vremurilor tulburi. Iar când fiul s-a întors, după cum mărturisește Sfântul Paisie Olaru în una dintre scrierile sale, maica Agafia s-a mutat la Dumnezeu, după ce și-a împlinit deplin misiunea de mamă și apoi rugăciunea de călugăriță. În aceasta se ascunde o taină mare: mama nu încetează niciodată să fie mamă, nici atunci când își îmbracă mantia monahală, chiar nici atunci când se roagă în chilii pustnicești. Dragostea ei rămâne vie și se transfigurează, devenind rugăciune neîncetată și pentru cei pe care i-a născut și i-a crescut.

Sihăstria de la Agapia Veche, adevărata patrie a sihaștrilor de odinioară, păstrează aminti­rea pa­șilor Sfântului Mitropolit Dosoftei al Moldo­vei, care a și scris despre nevoitorii aflați acolo, odihnindu-și trupurile sfințite în trunchiuri de brad - raclele de mare preț ale acelui timp.

Printre cele mai frumoase pagini, dintre atâtea care ne cheamă la lectură și meditaţie, se află și cele scrise de Sfântul Petroniu de la Prodromu, închinate mamei sale, Olimpiada. Cuvinte pline de lumină, zugrăvind iubirea unei creștine devotate comunității, familiei, satului și acelei lumi atât de tihnite de altădată! Oricine va citi fila de Sinaxar alcătuită cu grijă de Sfântul Petroniu Prodromitul va înțelege limpede că iubirea de mamă se așază, fără umbră de îndoială, alături de iubirea de Dumnezeu, chiar și în viața marilor nevoitori.

În popasurile la Mănăstirea Pasărea, m-am întrebat adesea cum de nu s-au păstrat asemenea pagini și despre mama Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica. Avem doar o însemnare, publicată de Nicolae Iorga, de mare preț de altfel, care consemnează trecerea ei la cele veșnice, la 8 noiembrie 1833. Mențiunea istorică - aparținând fiului său, pe atunci stareț la Cernica - este importantă, dar sunt folositoare mărturiile câtorva cuvinte care să vorbească despre această sfântă mamă, purtătoare a numelui de floare.

Ea a trăit în București, alcătuind o familie înstărită și evlavioasă împreună cu Antonie Antonescu. Unii susțin că familia era cunoscută și chiar boierească; alții spun că era una obișnuită, dar cu o avere mai de preț decât pietrele scumpe și renumele trecător: credința, și anume o credință vie, lucrătoare, exprimată în fiecare zi, în fiecare gest al vieții de familie. Căci nu este suficient să mărturisești cu buzele, ci trebuie să trăiești cu toată ființa ta ceea ce crezi. Astfel de familii erau stâlpii Bisericii, făcliile aprinse ale mahalalelor bucureștene, acolo unde vecinătatea însemna frate și soră, iar pragurile caselor erau mereu deschise pentru cel străin și nevoiaș. Și ce împlinire poate fi mai mare pentru o mamă decât să știe că doi dintre copiii săi au devenit slujitori ai Bisericii? Unul monah și mai târziu ierarh, ajuns model pentru generația sa și pentru cele ce aveau să vină; celălalt preot de mir, crescut în același duh al evlaviei și monah în ultima parte a vieții.

Nu cunoaștem multe amănunte despre familia Antonescu, așezată în mahalaua Sfântului Visarion. Știm însă că exemplul personal și dragostea părinților față de Biserică s-au transmis copiilor. O întrezărim pe mama Sfântului Calinic din purtarea fiului, din evlavia lui, din râvna pentru rânduiala bisericească. După cum pomul se cunoaște după roadele sale, tot așa și mama se cunoaște din viața copiilor ei. Iar când rodul este atât de luminos și de binecuvântat, cu atât mai mare trebuie să fie slava rădăcinii care l-a hrănit! Dacă fiul a fost o adevărată icoană vie, cu atât mai mult trebuie cinstită mama care l-a născut și l-a așezat, cu rugăciune și jertfă, pe drumul luminos al credinței.

Ce cuvinte ar putea cuprinde taina unei asemenea mame, dincolo de iubirea necontenită pentru familie și pentru copii, dincolo de credința ei neclintită, asemenea unei stânci care nu se pleacă în fața furtunilor și a vânturilor vieții? Blândețea, postirea, răbdarea, jertfa tăcută - toate acestea se cer așezate alături de numele ei, pentru că ele se regăsesc, limpezi și lucrătoare, în viața celui despre care știm că a fost om al lui Dumnezeu, iar biografii, mai mult sau mai puțin generoși, ni-l prezintă ca pe un neobosit lucrător al virtuților.

Dacă în prima parte a vieții sale a fost o mamă iubitoare și un stâlp al familiei, sprijinind casa împreună cu soțul ei, Antonie, momentul văduviei a provocat o schimbare adâncă și o reorientare hotărâtă către viața monahală. Nu este ușor pentru o femeie în vârstă să-și schimbe întreaga fire a vieții, să lase în urmă căminul familial și să îmbrace haina cernită a călugăriei. Dar unde dragostea de Dumnezeu este mai mare decât toate temerile și obișnuințele, acolo lucrează harul și deschide porți noi către Împărăția cerurilor. Mănăstirea Pasărea se afla atunci la începuturile ei, iar acolo arhimandritul Timotei - duhovnic prețuit de Sfântul Calinic - ridicase o biserică, punând temeliile unei obști cu adevărat alese. Sfântul Calinic, devenit urmașul său în stăreția Cernicăi, i-a urmat nu doar exemplul, ci și duhul, ca un fiu care moștenește de la părinte nu averea, ci înțelepciunea.

Faptul că Sfântul Calinic, iubitor de nevoință și rânduială, s-a îngrijit ca mama lui să se așeze în obștea de la Pasărea spune mult despre lucrarea acestui loc. Desigur, aceasta avea deja o vârstă înaintată, iar aducerea ei la mănăstire presupunea o grijă aparte, mai ales dacă anii, suferințele și încercările vieții își lăsaseră amprenta asupra trupului și sufletului ei. Tocmai această grijă dezvăluie, în taină, delicatețea și respectul aparte pe care fiul le purta celei care îi dăruise viață. În vremea aceea, când drumurile erau anevoioase și distanțele păreau nesfârșite, când nici o strămutare nu se făcea cu ușurință, acest gest al Sfântului Ierarh Calinic dovedește profunzimea iubirii sale filiale. El nu și-a părăsit mama în lume, ci i-a pregătit drum sigur către mântuire, așezând-o într-o obște binecuvântată, unde să-și petreacă ultimii ani în rugăciune și pace.

Există câteva mărturii scrise care vorbesc despre Filofteia Antonescu, cea care, după ce purtase atâția ani un nume de floare, a primit schima monahală. Odată cu acest nou nume, viața ei s-a adâncit și mai mult în iubirea lui Dumnezeu. Sunt încredințat că viețuirea ei în duhul Evangheliei s-a scris cu litere frumos împodobite în Cartea Vieții. „Fericiți sunt cei ale căror nume sunt scrise în Cartea Vieții” (Apoc. 21, 27), ne spune limpede Cartea din urmă a Noului Legământ, iar această făgă­duință pare să se potrivească în chip minunat vieții ei tăcute și pline de lumină.

Într-o scrisoare adresată Sfântului Mitropolit Grigorie Dascălul, semnată de o parte din soborul Mănăstirii Pasărea, apare și numele mamei Sfântului Calinic. Probabil că, într-o zi, vor ieși la iveală și alte mărturii despre viețuirea cuvioasei Filofteia Antonescu, mama Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica. Până atunci, ceea ce știm este suficient pentru a o cinsti și a-i aduce cuvenita recunoștință. Căci Dumnezeu nu ascunde pentru totdeauna lucrarea slujitorilor Săi, ci o aduce la lumină la vremea potrivită, spre zidirea credincioșilor și spre mângâierea celor ce aleargă pe aceeași cale strâmtă a ne­voințelor.

Patericul românesc o pomenește, iar alte izvoare vorbesc despre originile Sfântului Calinic, amintind și de părinții săi. Totuși, cea mai grăitoare mărturie rămâne conștiința vie a mănăstirilor Cernica și Pasărea despre cuvioșia acestei mame sfinte.

Dacă Mănăstirea Pasărea a păstrat-o într-un „calendar al inimii”, dacă a recomandat-o iubitorilor de virtuți, aghiografilor, pentru a fi așezată în Patericul românesc, și dacă vreme de aproape două veacuri numele ei a fost pomenit cu evlavie, atunci nu poate fi îndoială că a fost un model de credință.

Asemenea mamei Sfântului Cuvios Mărturisitor Cleopa de la Sihăstria, ori mamei Cuviosului Petroniu Prodromitul - care a rămas în lumea satului, dar a trăit ca o adevărată monahie -, sau asemenea Sfintei Filotimia, mama Cuviosului Duhovnic Dometie de la Râmeț, și ea se înscrie într-o aleasă galerie de mame sfinte.

Această galerie, deși tăcută, puțin cunoscută lumii, strălucește în fața lui Dumnezeu cu lumină neapusă, cuprinzând sufletele smerite care au slujit în taină, care au crescut copii pentru Biserică și au aprins candele de rugăciune în nopțile lungi ale vieții lor zbuciumate.

Stareța Mihaela Costache de la Pasărea, împreună cu binefăcători ai mănăstirii, a așezat o cruce tradițională și o piatră de cenotaf întru pomenirea acestei sfinte viețuitoare din obștea de la începutul secolului al XIX-lea. Gestul este firesc și profund, pentru că în acel cimitir s-au topit în pământ rămășițele trupești ale unei iubitoare de priveghere, de lumină și de adevărul sfânt. Acolo este locul îngropării ei, iar mama starețului Cernicăi din acea vreme s-a bucurat de cinstirea cuvenită, atât din partea obștii de la Pasărea, cât și a celei de la Cernica, ca un chip vrednic de toată lauda.

Sinaxarele Bisericii oferă multe exemple de sfinți care nu au lăsat în urma lor cinstite moaște. Și totuși, icoana lor lăuntrică, strălucirea vieții și adâncimea trăirilor sunt la fel de prețioase ca și o raclă de aur împodobită cu nestemate. Sfințenia adevărată stă nu doar în materia transfigurată, ci mai ales în viața trăită în deplină dăruire lui Dumnezeu. Căci moaștele sunt pentru noi, cei vii, spre întărire și vindecare, dar sufletul celui sfânt nu are nevoie de un semn de acest fel pentru a fi primit în Împărăția Luminii. Acolo, în ceruri, Cuvioasa Filofteia Antonescu se roagă împreună cu ceata aleasă a mamelor sfinte pentru obștile în care au viețuit și pentru toți cei ce le cinstesc nevoința cu evlavie și cu dragoste curată, devenind fii ai acestor mame cuvioase.