File din istoria prezenţei româneşti la Locurile Sfinte

Ierusalimul, oraşul păcii, cheamă mereu creştinii să vină pe urmele paşilor Domnului, într-o călătorie interioară, lăuntrică sau duhovnicească mai întâi şi mai apoi fizică, străbătând uliţele strâmte pe unde trecut-a odinioară Fiul lui Dumnezeu, făcut om din nesfârşită iubire pentru oameni.

 

Pentru întâia dată călător prin Ţara Sfântă sau pentru a nu ştiu câta oară, o emoţie sfântă-ţi cuprinde făptura. Mai întâi pentru că un sentiment firesc de nevrednicie îţi smereşte inima şi apoi fiindcă începi să priveşti altfel, după ce mulţi ani imaginile cunoscute într-un anume fel din paginile Scripturilor, unde se află cuvintele vieţii veşnice pe care Fiul lui Dumnezeu le-a dăruit nouă, ţi s-au impregnat în mod deosebit.

 

Copleşit de frumuseţile locurilor sfinte, dar şi bucuros la culme de un nou pelerinaj către Mormântul izvorâtor de viaţă al Domnului, mintea mea s-a întors pentru o clipă în trecut, gândindu-mă la întâlnirea aceea de demult dintre prigonitorul Saul cu Domnul Slavei pe drumul Damascului.

 

Traducerea făcută de un cunoscut profesor biblist de teologie încerca să spună că Saul de fapt nu-L prigonea, ci-L urmărea pe Iisus. Saule, Saule, de ce mă urmăreşti?, i-ar fi spus Mântuitorul, potrivit acelei traduceri. Se poate să fie şi aşa, deoarece, din acea zi, Pavel, vasul ales al cunoştinţei, a fost Apostolul care n-a mai aflat hodină, nici bucurie decât în Hristos, Cel care L-a întâlnit. 

 

Aceeaşi schimbare se poate produce şi în noi, fie că suntem călători la Ierusalim, fie că ne aflăm pe cale în lumea noastră, dar în drumul către biserică auzim de fiecare dată un glas care ne cheamă şi ne mustră în acelaşi timp.

 

Pelerinul român ajuns în Ţara Sfântă va înţelege cât de mult au dorit înaintaşii noştri să zidească în aceste locuri măcar un lăcaş de închinare unde să fie înălţate rugăciuni în dulcele grai românesc.

 

Dacă ar fi să privim retrospectiv, acum un veac şi jumătate, la călugării cu viaţă sfântă Irinarh Roseti şi Nectarie Banu, până în vremea noastră, am observa fără dificultate dorinţa unor clerici, ca şi a unor mireni evlavioşi care au stăruit să cumpărăm o proprietate pentru a zidi o biserică sau un paraclis, dimpreună cu o casă românească pentru pelerinii din neamul nostru. În toată Ţara Sfântă: Nazaret, pe Tabor, în Ierusalim, Iordan şi Ierihon, danii şi strădanii româneşti s-au împletit cu stăruinţă filocalică, aşa cum în decursul multor veacuri voievozii şi locuitorii Ţărilor Române au ajutat Patriarhia Ierusalimului cu o mărinimie şi constanţă nemaiîntâlnite, cred, vreodată în istorie.

 

Primele iniţiative ale călugărilor moldoveni Irinarh Roseti şi Nectarie Banu, nevoitori pe Muntele Taborului, care la începutul anului 1859 reconstruiesc o biserică mai veche, cu hramul Schimbarea Domnului la Faţă, continuă cu înnoirea mănăstirii greceşti „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“ din Ierusalim, devenită la începutul secolului XX un fel de metoc pentru puţinii pelerini români care ajungeau atunci la Sfântul Mormânt, cu amintirea primului altar unde slujeau preoţi români veniţi din ţară, şi apoi „Casa românească“, un aşezământ închiriat, în care se amenajase un paraclis pentru a se oficia slujba în limba română. Au urmat apoi acţiuni mai ample şi organizate, precum cea iniţiată de Teodor Burada, avocat şi profesor la Conservatorul din Iaşi, care ajunge în 1906 la Ierusalim, unde constată lipsa unui lăcaş propriu de închinare şi a unui cămin românesc, luând astfel hotărârea de a se ocupa cu stăruinţă de acest proiect. Demersurile încep cu organizarea unui comitet de iniţiativă pentru strângerea fondurilor şi cu acţiunile iniţiate de acesta: liste de subscripţie, condici de pantahuză (donaţii, danii), petiţii adresate Sfântului Sinod. În 1912, comitetul reuşeşte să cumpere „un loc în mărime de 2.294 coţi pătraţi, pe care urmează a se zidi o biserică ortodoxă română“, cum se relatează în raportul adresat mitropolitului primat al României, Conon Arămescu Donici. 

 

În 1914 s-a constituit, sub preşedinţia de onoare a reginei Elisabeta, un nou comitet de iniţiativă, având mai mulţi membri, de această dată condus de mitropolitul primat Conon Arămescu Donici şi de mitropolitul Moldovei şi Sucevei Pimen Georgescu, în calitate de preşedinţi efectivi. Începutul Primului Război Mondial a oprit aceste prime iniţiative organizate. Către sfârşitul anului 1920, Teodor Burada reia discuţia, scriindu-i mitropolitului primat Miron Cristea că „înainte de război, la întoarcerea mea în ţară, am lăsat în Ierusalim atât «Casa Românească» mobilată, cât şi paraclisul cu icoanele trebuitoare, precum şi o bibliotecă bisericească“, rugând totodată pe ministrul afacerilor externe să „cerceteze dacă acele obiecte mai există“. În 1925, profesorul Dragomir Demetrescu de la Facultatea de Teologie din Bucureşti readuce în discuţie această dorinţă, printr-o scrisoare adresată guvernului, în care aminteşte demersurile făcute înainte de război (adunarea sumei necesare, întocmirea planului bisericii, obţinerea aprobării Sinodului ierusalimitean şi a Porţii Otomane), subliniind necesitatea de a le relua cât mai curând şi înaintând o propunere de buget. 

 

Patriarhul Miron Cristea, pornind de la „situaţia precară în care se află Patriarhatul Ierusalimului a) din motivul că îl apasă o datorie de 66.000.000 lei şi b) din motivul că ei sunt greci, pe când poporul ortodox din Palestina este absolut arab“, încredinţat că „opinia oficială a Patriarhatului Ierusalimului ne este favorabilă, iară crearea Patriarhiei Române reclamă crearea unei influenţe româneşti la Ierusalim“, propune să se ia în considerare şi primirea unui loc din partea Patriarhiei Ierusalimului. 

 

Între 22 mai şi 12 iunie 1927, ca răspuns la invitaţia patriarhului Damian al Ierusalimului, patriarhul Miron Cristea întreprinde o călătorie în Orientul creştin şi la Locurile Sfinte din Palestina, iar la întoarcere, în 28 iunie 1927, adresează o scrisoare patriarhului Damian, rugându-l să înlesnească dobândirea unui cămin propriu pentru români în Sfânta Cetate, „potrivit cuvântului Preafericirii Voastre, exprimat Nouă prin grai viu“. Patriarhia Ierusalimului a răspuns evaziv la această propunere şi, ca urmare, Sinodul reia acţiunea de căutare a unor soluţii pentru a se zidi la Ierusalim un aşezământ românesc. 

 

În 1929, arhimandritul Filaret Jocu de la Catedrala patriarhală este trimis la Ierusalim, pentru a găsi un alt loc, mai potrivit decât cel cumpărat deja în 1912; la 14 iunie 1930, episcopul Visarion al Hotinului prezintă membrilor Sfântului Sinod un raport pe baza datelor furnizate de arhimandritul Filaret Jocu. Patriarhul Miron dispune alcătuirea unui comitet, din care să facă parte episcopul Visarion Puiu al Hotinului şi episcopul-vicar Tit Simedrea, hotărând ca aceştia să cerceteze la faţa locului posibilitatea zidirii unei biserici româneşti. 

 

Pe de altă parte, în vara anului 1930, Gherasim Luca  cumpără un teren aflat în vatra cetăţii Nazaret, în apropiere de Tabor, scos la vânzare de Nicolae Zvanciuc, un român care urma să părăsească localitatea, plecând în America. Îl cumpără, trecându-l pe numele său, îl donează apoi Patriarhiei Române, cu condiţia de a nu fi înstrăinat, ci de a se construi acolo un aşezământ românesc, iar el să fie lăsat îngrijitor cât va trăi. Dorinţa protosinghelului Gherasim Luca nu se va împlini, întrucât terenul se va pierde în anii tulburi care au urmat. 

 

Aceste acţiuni au fost socotite primele încercări de a dobândi un aşezământ românesc în Ţara Sfântă. (va urma)