Filocalia în viața Sfântului Serafim de Sarov

Fiecare început de an stă sub semnul praznicului Tăierii-împrejur cea după trup a Domnului și al sărbătoririi unor sfinți importanți ai Bisericii Ortodoxe, precum Sfinții Ierarhi Vasile cel Mare și Silvestru și Cuviosul Serafim de Sarov. În cele ce urmează vom încerca să arătăm relația Sfântului Serafim cu spiritualitatea isihastă, venită din părțile românești ale Moldovei, prin intermediul ucenicilor Sfântului Paisie, și, de asemenea, să arătăm calea prin care ajunge Filocalia la marele nevoitor rus.

Conform cercetărilor despre Filocalia slavonă, aceasta a fost realizată între anii 1763 și 1790, după revenirea Cuviosului Paisie de la Athos. Treptat, obștea sa a lucrat asupra textelor Filocaliei în mănăstirile moldovene Dragomirna, Secu și Neamț. Ucenicul starețului Paisie, schimonahul Atanasie Ohlopkov (1751-1811), a dus traducerile de la Neamț în Rusia, în anul 1790/1791.

Împreună cu originalul grecesc, textele filocalice traduse au fost încredințate Mitropolitului Gavriil Petrovici (1730-1801) al Novgorodului și Petersburgului. În mai 1793, prima parte a Filocaliei slavone a văzut lumina în Tipografia Sinodală din Moscova. A doua parte, în 1798/1799, „în mare parte datorită eforturilor Mitropolitului Gavriil într-o epocă extrem de neprielnică pentru cărți de acest gen”. De asemenea, teologul rus Ivan Konțevici, tratând despre începutul renașterii isihaste în Imperiul Țarist, evocă lucrarea spirituală a lui Paisie dincolo de hotarele imperiului și eforturile Mitropolitului Gavriil de a o răspândi prin reactivarea unor importante mănăstiri din Rusia. Unul dintre aceste centre monahale a fost Mănăstirea Valaam. În anul 1782 a fost numit stareț al obștii de aici ieromonahul Nazarie Golovin (1733-1809) de la Mănăstirea Sarov. Mitropolitul Petersburgului a operat cu multă înțelepciune această numire, având toată încrederea că starețul Nazarie este capabil să refacă viața duhovnicească din vechea vatră monahală. Un fapt cu totul însemnat al colaborării dintre Mitropolitul Gavriil și Cuviosul Nazarie de la Sarov a fost munca comună de a edita Filocalia slavonă. Starețului Nazarie i s-a încredințat ascultarea de a coordona corpul colaboratorilor, dintre care mulți erau călugări moldoveni, ucenici ai Cuviosului Paisie. În anul 1801, după editarea completă a Filocaliei și eliberarea de îndatoririle stăreției, Cuviosul Nazarie a început să practice viața idioritmică. A revenit în sihăstria Sarovului și ultimii ani ai vieții în general i-a petrecut în pustia împădurită, aproape de locul unde s-a nevoit Sfântul Serafim pe acea bine cunoscută piatră. După cum indică Konțevici, Cuviosul Nazarie a trăit opt ani în această pustie, iar Sfântul Serafim i-a devenit duhovnic. În jurul anului 1801 sau poate chiar mai devreme, în mod cert Cuviosul Nazarie a adus Filocalia slavonă în biblioteca Mănăstirii Sarov și, totodată, i-a transmis Sfântului Serafim experiența sa personală pe marginea acesteia. Având în vedere apropierea spirituală a celor doi stareți, putem înțelege contactul direct și înrâurirea ulterioară a operelor isihaste din Filocalie asupra Sfântului Serafim de Sarov. „Se poate admite cu siguranță - scrie Konțevici - că prin intermediul părintelui Nazarie a luat la cunoștință Sfântul Serafim de Filocalie, la care ulterior avea să facă trimitere în multe rânduri”. Astfel, cel puțin o legătură pătrunză­toare a Cuviosului Serafim cu învățăturile filocalice trebuie să se fi realizat prin intermediul Cuviosului Nazarie de la Sarov și Valaam - colaborator al Mitropolitului Gavriil și unul dintre cei mai importanți editori ai Filocaliei slavone.

Se pare că pe această cale starețul Serafim a primit cu cel mai mare interes corpusul textelor isihaste grecești traduse în limba slavonă, începând să le aprofundeze. După cum men­ționează Dionisie Shlenov, „Filocalia slavonă a fost una dintre cărțile fundamentale din chilia Sfântului Serafim de Sarov”. Cel mai probabil, întâlnirea Sfântului Serafim cu volumele Filocaliei și totodată cu experiența vie a Cuviosului Nazarie i-a adâncit și mai mult cunoașterea sa în ceea ce privește tradiția bizantină monahală autentică. Se poate presupune că Sfântul Serafim află cu bucurie în Filocalie învățături pe care deja le împlinea, însă cel mai important este faptul că, lecturând operele isihaste ale Sfinților Părinți, mai mult își consolida lucrarea spirituală lăuntrică. În acest sens, tot Ivan Konțevici subliniază importanța apariției Filocaliei slavone și rolul Cuviosului Paisie Velicicovschi în viața Sfântului Serafim: „Renumitul Sarov întrupa în sine acea școală sarovită a lucrării ascetice exterioare, care a predominat până la Paisie Velicicovschi: rânduiala sobră a slujbelor și viața austeră, însă fără adevărata înțelegere a lucrării interioare”. Cuviosul Serafim, scrie același autor, „întru totul se pătrunde de duhul filocalic, multe din îndrumările și sfaturile lui fiind luate de aici”. De asemenea, în apendicele „Din istoria Dobrotoliubiei” la o ediție a Filocaliei în slavonă, atunci când se vorbește despre răs­pândirea tradiției monahale isihaste în mănăstirile rusești, Sfântul Serafim este amintit ca exemplu clasic de povățuitor duhovnicesc care interacționează cu fiii săi spirituali pe baza Filocaliei: „Marele sfânt rus, Cuviosul Serafim de Sarov, nu numai el însuși lectura permanent Filocalia, ci și vizitatorilor lui le recomanda să aprofundeze această carte”.

Formația duhovnicească a vieții și învățăturii Sfântului Cuvios Serafim de Sarov a fost în deplină concordanță cu spiritualitatea filocalică. Sfântul Serafim nu se numără printre aceia care au tradus sau au editat Filocalia, însă chipul viețuirii sale du­hovnicești în epoca în care a trăit este important deoarece și-a asumat „duhul filocalic” al Sfinților Părinți. „El a fost mai degrabă mărturisitor decât învățător”, scrie Gheorghe Florovsky despre Cuviosul Serafim. Și tot în același sens, Vladimir Lossky menționează: „Poate fi sau nu vrednic de presupus că starețul Serafim de Sarov a fost un profund cunoscător al învățăturii teologice a Sfântului Grigorie Palama, despre natura luminii necreate. Însă, după cinci secole de la «disputele palamite», în condiții cu totul diferite de cele din Imperiul Bizantin, într-un colț înfundat al unei provincii rusești de la începutul secolului al XIX-lea, aflăm la fel, o generare de către experiența spirituală a «teologiei luminii», confirmată cu deplină certitudine ca fundament și criteriu al vieții mistice duhovnicești, al cu­noașterii harului, Care este Însuși Hristos Dumnezeu, descoperit pe Sine nouă”.

În preajma pomenirii de iarnă a Cuviosului Serafim de Sarov și, totodată, ca o concluzie a acestor rânduri, notăm faptul că în secolele XVIII-XIX a existat o conlucrare proniatoare din partea rușilor și a românilor, la apariția renașterii isihaste pe baza operei filocalice traduse în Moldova. La declanșarea acestei reînnoiri duhovnicești au slujit monahii ucraineni, ruși, români, precum și de alte naționalități, în frunte cu Paisie Velicicovschi și cu Vasile de la Poiana Mărului și, în același timp, ospitalitatea Ortodoxiei românești ce a ajutat ca totul să rodească. Așadar, în contextul apariției și răspândirii spiritualității filocalice din Moldova în Rusia se înscrie și personalitatea Sfântului Cuvios Serafim de Sarov.