Finis coronat opus: trei chipuri de ierarhi iubitori ai muzicii bisericești

Anul 2023 a oferit slujitorilor și credincioșilor Bisericii Ortodoxe ­Române privilegiul de a afla multe lucruri despre tezaurul liturgic și muzical al Ortodoxiei românești, despre cei care au ilustrat cântarea bisericească și imnurile psaltice, marii protopsalți și imnografi, dar și iubitorii acestor valori nepieritoare.

Fiecare dintre noi a aflat lucruri inedite despre cei care s-au ostenit îndelung în domeniile amintite.

Toți slujitorii Bisericii, indiferent pe ce treaptă s-ar fi aflat ei, rămân fideli acestor valori. Unii s-au evidențiat în mod distinct în domeniul imnologiei sau al melurgilor ca persoane consacrate, preocupate în mod deosebit de astfel de stări.

Unii dintre slujitorii Bisericii au strălucit în mod cu totul aparte, remarcându-se ca modele și îndrumători pentru cei din vremea lor, dar și pentru generațiile viitoare.

La încheierea unui an plin de cuvinte elogioase și de recunoștință rostite pentru marii protopsalți, compozitori, imnografi, iubitorii scrierilor liturgice și aghiografice, se cuvine să mai amintim câteva chipuri rămase într-o galerie de aur a Bisericii și spiritualității ro­mânești.

Episcopul Ghenadie Țeposu, de origine buzoian, provenit dintr-o familie preoțească, călugărit la Schitul Nifon, a slujit câțiva ani la Biserica Udricani, pe atunci metoc al Mănăstirii „Sfântul Ioan” din Focșani, la Mănăstirea Mărgineni, la Biserica „Sfântul Ioan cel Mare” și la Biserica „Sfântul Ilie”-Gorgani.

A fost superior al bisericii românești din Leipzig și apoi paroh la Biserica „Sfântul Gheor­ghe”-Nou din București.

A suplinit scaunul episcopal de la Buzău, iar apoi, pentru vrednicia păstoririi sale, a fost numit episcop la Roman. În acel timp, după demisia Episcopului Neofit Scriban, Ghenadie Țeposu a fost numit episcop la Argeș, printr-un decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, din data de 31 mai 1855, fără să se mai statornicească la Roman.

A păstorit la Argeș 13 ani, în vremuri destul de dificile. A locuit apoi ca episcop în retragere în casele Mănăstirii Antim, pe atunci metoc al Episcopiei Argeșului.

A fost pentru o vreme arhiereu-vicar la Episcopia Buzăului, cu titulatura Râmniceanul, apoi vicar al Mitropoliei Ungrovlahiei.

Au rămas de la el mai multe lucrări de muzică, în mod deosebit Podobiile celor opt glasuri, pe care le-a publicat în anul 1875, și apoi o lucrare de liturgică cu subtitlul Explicația serviciului divin, tipărită în anul 1877.

A fost înmormântat la Mănăstirea Cernica, în ziua de 30 noiembrie 1877, la o vârstă care putea să-i mai ofere încă multe împliniri.

Din mărturisirile contemporanilor, a rămas ca un exemplu de slujire și cântare bisericească, fiind considerat în epocă un strălucit slujitor, cu serioase preocupări liturgice, într-o perioadă în care despre această latură a teologiei se scria mai puțin.

Un alt chip minunat de ierarh pe care doresc să-l evoc este Episcopul Gherasim Timuș. Acesta s-a născut la Iași, unde a urmat cursurile Seminarului „Veniamin Costachi” de la Socola, pe care l-a absolvit în 1871.

După ce a fost pentru puțin timp căsătorit, apoi hirotonit diacon, a rămas văduv și s-a călugărit la Mănăstirea Cernica în vremea Mitropolitului Primat Nifon Rusăilă.

A fost arhidiacon la Catedrala Mitropolitană din București, timp în care a urmat cursuri de doctorat la Facultatea de Teologie din Cernăuți, devenind profesor la Facultatea de Teologie din București.

La 13 decembrie 1886 a fost ales arhiereu cu titlul Piteșteanul, o vreme locțiitor de episcop la Argeș, apoi episcop titular, înscăunat la 26 martie 1894.

S-a implicat în mod deosebit în renovarea și refacerea mănăstirilor Turnu și Stânișoara, având, totodată, și preocupări cărturărești. A publicat multe studii în reviste de specialitate, remarcându-se îndeosebi prin strădania depusă la apariția Dicționarului aghiografic, care a cuprins viețile sfinților pe scurt, publicat în anul 1898.

În lucrările aghiografice ulterioare, s-a făcut adeseori amintire despre scrierea importantă a Episcopului Gherasim Timuș dedicată vieții și petrecerii sfinților.

Acești doi episcopi care au păstorit la Argeș, într-o perioadă apropiată, au avut preocupări comune legate de frumoasa slujire și de numeroase lucrări și publicații, dar și de cântarea bisericească îngrijită, ca expresie a credinței și a reverberației iubirii de Dumnezeu.

Ei au rămas în amintirea colectivă ca repre­zentanți de seamă ai vieții monastice, cu deosebită valoare eclesială.

Pilduitoare rămâne și activitatea desfășurată de Episcopul Gherontie Nicolau pentru îmbogățirea cântărilor bisericești, de la acesta păstrându-se, în manuscris, numeroase cântări de muzică psaltică.

Viața Episcopului Gherontie Nicolau este plină de învățăminte.

A slujit ca Mare Eclesiarh al Catedralei Mitropolitane din București în ultimii ani ai funcționării acesteia în formatul administrativ respectiv, întrucât, la puțin timp după aceea, a fost ridicată la rang de Catedrală Patriarhală (provizorie).

După ce a fost arhiereu-vicar la Constanța, apoi episcop al acestei eparhii, înscăunat la
14 martie 1926, s-a preocupat în mod deosebit de viața monahală și de schimbarea stării duhov­nicești și administrative precare pe care o găsise în acele locuri.

Astfel, în condiții modeste, a înființat o școală de cântăreți bisericești, la 5 octombrie 1926. Prin această decizie înțelegem faptul că muzica a fost între prioritățile activității sale arhierești și misionare.

În condiții destul de vitrege, după cum mărturisea, le-a spus celor prezenți la inaugurarea școlii de cântăreți: „O mare pagubă este atunci când cântăreții bisericești nu sunt competenți. Pe cât de mult te atrage la biserică și te predispune la rugă un serviciu executat de un preot care, pe lângă pregătirea teologică, este dăruit cu o voce frumoasă, pe atât de mult te face să uiți oboseala șederii în picioare cântarea unui psalt cu voce plăcută și cunoștințe suficiente de muzică, pe atât te obosește și plictisește un serviciu executat de un preot ori cântăreț care nu știu slujba și nu cunosc arta cântării pe meșteșug”.

Ajutat de un grup de clerici și monahi, a pornit astfel la drum animat de sfânta dorință de a da eparhiei cântăreți la strană școliți și râvnitori, spre o cântare bisericească de calitate.

Între cei care i-au fost alături remarcăm doi mari cântăreți: arhimandritul Atanasie Dincă, eclesiarhul catedralei din Constanța, mai târziu episcop-vicar la București și locțiitor de episcop la Râmnic, precum și protosinghelul Silvan Nistor, mai târziu arhimandrit, mare cântăreț și compozitor.

Gherasim Nicolau dorea ca, după o perioadă, școala de cântăreți să devină seminar, gândindu-se că în această situație cântărețul ar deveni și învățător pentru luminarea credin­cioșilor de la sate.

Vorbind atunci, Episcopul Gherontie spunea: „Muzica bisericească, sub care din cele mai vechi timpuri se înțelege psaltichia, este o artă clasică. Dacă de o bucată de vreme nu este destul de apreciată, ba chiar bârfită, două sunt cauzele: lipsa școlilor de psaltichie, care a dus la lipsa cântăreților, și a doua, deși avem câțiva psalți buni, muzica lor nu e gustată de cei care o critică, pentru că aceștia sunt cam neduși la biserică. Muzica orientală nu este cu nimic mai prejos de cea occidentală, când este bine cunoscută și executată. Ea rămâne podoaba cultului nostru…”.

În activitatea de arhipăstor al Constanței, Gherontie Nicolau s-a remarcat prin râvna pentru slujire și permanenta îndrumare a preoților, iar din mărturiile contemporanilor aflăm că în vremea slujirii sale ca diacon era considerat printre cei mai buni ai țării, cum erau Marțian de la Mitropolia Moldovei, Băisan de la Galați și alții.

Apreciat pentru darurile sale, Gherontie Nicolau se adaugă iubitorilor de cântare care în vremea lor L-au slujit pe Dumnezeu cu toată inima.